Bistro Margot

From Russia with Love

2012-02-14T07:58:00.013+02:00

"Oare rusii iubesc altfel... decat germanii, francezii, americanii?" Aceasta este intrebarea care sta la baza antologiei de povestiri "From Russia with Love", aparuta la editura Art, in traducerea lui Ruslan Carța. Raspunsul consta in 18 povestiri ale scriitorilor rusi contemporani, printre care Ludmila Ulițkaia, Viktor Erofeev, Svetlana Vasilenko, Zahar Prilepin, Vladimir Spektr, Lev Kuklin, Iuri Naghibin, adunate de coordonatoarea Galina Dursthoff intr-un volum care se intinde pe 348 de pagini, devenind un adevarat caleidoscop al felului de a iubi al rusilor.

Intregul demers creativ este explicat de coordonatoarea volumului intr-o prefata care, dincolo de viziunea povestitorilor moderni, face trimitere si la dragostea conturata in vietile si literatura clasicilor rusi. In acest fel, punand in oglinda felul de a iubi al rusilor "de ieri si de azi", Galina Dursthoff reuseste, in analiza ei, sa extraga cateva caracteristici si tipare ce ar putea conduce, in principiu, catre conturarea unui raspuns la dilema fundamentala a cartii.

Astfel, prima concluzie pe care o tragem din concluziile pe care coordonatoarea le trage, la randul ei, este ca dragostea rusa este un paradox. Ea poate intruchipa atat modelul iubirii absolute al Mestrului si al Margaretei lui Bulgakov, dar in acelasi timp poate reprezenta si forta nimicitoare care o impinge pe Anna Karenina sub rotile trenului. Poate fi si revelarea divinului, pura si nepamanteana, ca in cazul poetului Alksandr Blok, care declara ca nu a avut decat doua femei in viata: "pe Liubovi Dimitrievna si pe toate celelalte". Poate fi sacrificiu spiritual suprem, ca in cazul lui Turgheniev, care a acceptat sa traiasca in aceeasi casa cu diva operei franceze Pauline Viardot si sotul ei in calitate de "bun prieten de familie". Dar in acelasi timp, dragostea rusa poate fi si patima, delir, febra - ca in cazul lui Dostoievski, care isi definise un stil propriu de a iubi: lua bani de la sotie, ii pierdea la ruleta, plangea pe umarul ei, isi termina in graba de scris romanul, incasa onorariul, ii cumpara sotiei un cadou pe care il punea gaj pentru datoriile la jocurile de carti si, din nou, ajungea sa planga pe umarul ei.

De aici ajungem sa desprindem alte concluzii, care vizeaza o eventuala distinctie de stil in functie de gen, in interiorul aceluiasi concept: cel de iubire in stil rusesc. Cu alte cuvinte, poate ca felul rusoaicelor de a iubi este diferit de cel a rusilor. Pentru ca, vom vedea, atitudinea sotiei lui Dostoievski care isi consola sotul impatimit de fiecare data cand, ciclic, ajungea in acelasi punct al depresiei datorata simplei sale iresponsabilitati, nu este deloc o atitudine singulara. Conceptul de mila, face, fara indoiala, parte si din iubirea proletara, in care otelarii si tesatoarele se tineau de mana spre victoria comunismului. Iar ele, cu inima plina de compasiune, alergau degraba sa-si adune barbatii netrebnici si betivi cazuti in santuri si sa-i tarasca acasa. Unde dovezile de iubire si compasiune nu conteneau, caci femeile, dupa o zi de munca la fabrica, un metrou aglomerat, oboseala cumparaturilor, trebuiau sa se ingrijeasca si de copii, sa pregateasca cina, sa spele si sa calce camasile barbatilor, care stateau pe canapea si urmareau meciurile de fotbal. Dar dragostea ruseasca este irationala prin excelenta, este insolatie, orbire, si tocmai de aceea este, prin insasi natura ei, "un monument de nefericire". Cel putin, aceasta este concluzia la care ne conduc constatarile anterioare.

Sunt insa caracteristicile identificate intr-adevar unice? Si, mai ales, sunt ele indeajuns pentru a defini un stil propriu? Sunt ele suficiente pentru a proba unicitatea poporului rus de a iubi sau riscam sa cadem in capcana cliseelor si a generalizarii pripite? Este valabila teoria spatiului care ne impregneaza anumite trasaturi valabila si atunci cand vine vorba de dragoste? Altfel spus, este dragostea un construct cultural?

Dincolo de farmecul fiecareia dintre cele 18 povestiri, "From Russia with Love" se contureaza ca un volum-matriosca, in care concluziile decurg unele din altele, in care intrebarile ies unele din altele, in care fiecare noua descoperire duce la o noua descoperire, ca intr-un joc voluptuos al idelor. Nu are un raspuns final si echivoc. Ceea ce conteaza cu adevarat in lectura cartii este chiar placerea jocului si a descoperirii, prin intermediul fiecarei povestiri. Dintre ele, desi imi e greu sa aleg, preferata mea ramane "Povestea broscutei albastre". Si, judecand dupa numarul de carti cumparate doar in ultima vreme de aici, se pare ca Art este noua mea editura preferata.

Sauvignon Blanc din Rezerva Guvernatorului (sau sarbatoarea celor 4 ani)

2012-02-12T20:27:00.002+02:00

Despre cei mai buni prieteni, am mai avut ocazia sa va vorbesc anul trecut, chiar aici. Si iata ca timpul a mai desenat un cerc peste noi si am ajuns sa ii sarbatoresc, sa ne sarbatoresc din nou, intr-o bucla a aventurilor noastre creative care continua sa creasca, sa se imbogateasca de visuri, planuri si sloganuri. Cei patru ani de gasca creativa alaturi de Bunicu si Nepotu (cunoscuti si sub numele de Ovi si Raf) meritau sarbatoriti cum se cuvine. Asa incat, cu fiorii emotiei brazdandu-ne sufletele si fiorii viscolului insinuandu-se nemilos pe spate, pe langa gulerele hainelor, am pornit sfidand troienele, cu mica noastra comoara la adapost de orice intemperii, catre locul in care ne astepta cuminte si calduroasa masa noastra obisnuita, de la fereastra. Apoi, amintirile au inceput sa curga in ritmul vinului.

Cum am intrat in posesia acestui vin, e o poveste lunga. Pentru micul nostru trib de carturari a fost o ofranda cum nu se poate mai potrivita adusa creatiei pe care o slujim zi de zi, o dovada de consideratie care ne-a pecetluit sarbatoarea cum nu se putea mai frumos: cu o creatie pe masura. Auzisem numai cuvinte de lauda la adresa vinurilor produse de Casa Isarescu, iar Guvernatorul imi pare una dintre cele mai coerente persoane ale spatiului public autohton. Acum insa, pot sa probez pe propriile-mi papile gustative laudele binemeritate ale vinului sau, iar el, ca persoana, mi-a devenit si mai simpatic si a reusit sa-mi castige si mai mult respectul pentru ceea ce face. Pentru ca face foarte bine!

Aventurile noastre festive de scriitori in slujba ideilor si a conceptelor au fost udate cu un Sauvignon Blanc din 2006, intr-o editie limitata de 2514 sticle. Culoarea aurie, ca un soare de vara, in contrast total cu tabloul hibernal pe care il traim noi terifiati, il recomanda ca pe un vin matur, deplin format, gata sa-si reverse aromele si parfumul. Si asta a si facut! Miresmele strugurilor copti ne-au coplesit, razele care i-au imbratisat spre parguire ne-au mangaiat si noua simturile, parfumul auriu, plin de voluptate, si-a cantat poezia plina de lumina imediat ce zavorul de pluta a fost inlaturat. Si, cum ar spune Baudelaire, "care dintre voi ar avea curajul nemilos sa-l condamne pe cel care bea geniu?"

Si doza de geniu continuta de vinul Guvernatorului nu era deloc mica: 14, 5% alcool - ceea ce ne-a dus cu gandul la incantatorul Santa Sarah Sauvignon Blanc in editie limitata de 8000 de sticle anual, pe care l-am savurat anul trecut pe taram bulgaresc si a carui amintire persista ca un sfarsit lung la o degustare reusita.

Crama Ileana si Mugur Isarescu se afla localizata in zona Dragasani; din cele douazeci de hectare de vita-de-vie, productia atinge o suta de mii de sticle anual. Soiurile cultivate sunt cele nobile si neaose totodata, purtand in ele aromele autentice romanesti: Tamaioasa Romaneasca, Sauvignon Blanc, fratele lui rosu, Cabernet Sauvignon si celebra Cramposie Selectionata, in numele careia Guvernatorul insusi s-a dedat la procese creative, gansindu-i un slogan elocvent: "Cramposia salveaza Romania!". Cu o vadita condescendenta, noi i-am aprobat pe loc demersul creativ, adaugandu-i deja celebra Cramposie pe lista urmatoarelor degustari.

Sarbatorea celor patru ani nu s-a incheiat cu ultima picatura a licorii bahice care ne-a desfatat intr-o dupa-amiaza necrutatoare de iarna. Nici cu ultimul zambet desenat pe chipurile noastre de bucuria de a fi impreuna. Sarbatoarea noastra e in fiecare zi. Iar bucuria omului care bea vin nu e egalata decat de bucuria vinului de a fi baut. Cel putin, asa spunea Baudelaire. Iar noi ii apreciem poezia...

Salata de piept de rata cu felii de portocala si crutoane

2012-02-11T20:11:00.000+02:00

A inceput din nou sa ninga, iar in aventura mea de a deprinde arta degustarii vinului am ajuns la capitolul despre Cabernet Sauvignon - una dintre poeziile mele preferate. Cartile stau tolanite unele peste altele in fiecare camera a Bistro-ului, asteptandu-si, cuminti, randul sa-si spuna povestea. Savoarea festinului din urma se simte inca, aromele sunt vii, patrunzatoare, iar farmecul persista, ca un parfum ametitor pe o straduta inghetata de iarna. Din fericire, la Bistro e cald, seara isi are farmecul ei propriu, iar festinul are si o versiunea lejera, dar la fel de inmiresmata.

Am pastrat restul de carne de rata ramasa de la festin si am taiat-o in fasii subtiri, pe care le-am incalzit. Am incropit niste crutoane patrate, din paine taiata cubulete si asezonata cu ulei de masline, sare, piper si ceva ierburi, lasata la cuptor pentru a se rumeni cam zece minute. Am taiat apoi salata, am adaugat frunze de menta, am amestecat totul cu fasiile de carne de rata si crutoanele, apoi am adaugat feliile de la doua portocale mici, nu inainte de a le indeparta coaja cea alba, care ar fi dat salatei un gust amar.

Imediat dupa, a venit vremea unui dressing cu totul special. Intr-un borcan, am pus sucul stors de la o portocala mare, cam doua-trei lingurinte de otet balsamic, un praf de sare si unul de piper, putina miere, nelipsitul suc concentrat de rodie care se combina minunat cu fasiile de carne de rata si apoi am completat totul cu ulei de masline (cam inca pe atat cat amestec aveam deja in borcan). Am pus capacul si am amestecat totul temeinic, gustand apoi pentru a vedea daca mai e nevoie de ajustari. Eu am mai pus putina sare, urmand sfatul lui Jamie, care spune ca un dressing trebuie sa fie intotdeauna "slightly too salty and slightly too acidic". De altfel, de la el am imprumutat si metoda borcanului pentru a prepara dressinguri de salate si pe cuvant ca este o metoda la indemana oricui.

In fine, am varsat dressingul peste salata pregatita anterior si am amestecat totul intr-un bol mare, gustand pentru a verifica asezonarea. Era perfecta. Si cu un Medoc alaturi, seara s-a preschimbat intr-o mica sarbatoare, poezia s-a revarsat, iar cartile si-au spus, rand pe rand, povestile.

Festin cu piept de rata, salata cu rodie si crutoane imense, cartofi cu rozmarin si salata de fructe tropicale

2012-02-08T23:10:00.001+02:00

Daca tot v-am vorbit ieri despre Fiesta lui Hemingway, astazi am luat la rasfoit o alta carte de-a lui, The Movable Feast, care mie mi-a infrumusetat intru totul cateva seri la randul cu praf de vise despre Paris si atmosfera anilor '20, cu celebra Closerie de Lilas in care obisnuia sa-si ia pranzul, cafeaua sau doar sa vina si sa scrijeleasca o serie de notite in carnetul sau de scriitor. Asa ca, dupa "Sarbatoarea continua" - asa cum a fost tradusa cartea la noi, la editura Polirom, mi-am spus ca e momentul perfect sa va prezint si eu un adevarat "feast" cu piept de rata, salata cu rodie si crutoane uriase, cartofi rumeniti plus o salata de fructe tropicale pentru un desert care sa intregeasca intreg festinul.

Friptura de rata este, pentru mine, una dintre savorile care ma transporta instant in spatiul sarbatorii continue a lui Hemingway: Franta. Paris. Iar daca la asta adaug si faptul ca ea a fost cea care, cu aproape doi ani in urma, a deschis usile Bistro-ului, placerea se dubleaza. Asa ca atunci cand am gasit in sfarsit un piept de rata si cateva pulpe ratacite pe rafturile de supermarket, mi-am spus clar: festinul e aproape! Am dat drumul la muzica si m-am grabit sa pun in miscare sarbatoarea.

Am asezonat carnea de rata cu cimbru, nucsoara, rozmarin, sare, piper si un praf mic de scortisoara; am adaugat niste usturoi sfaramat cu presa deasupra carnii, apoi niste fulgi de chilli cateva frunze de menta tocata si un strop de miere. Am prajit apoi carnea intr-o tigaie non-aderenta, intorcand-o de mai multe ori de pe o parte pe alta, pana cand a fost vesela si imbujorata. In timp ce carnea se rumenea in tigaie, intr-o oala in care apa dadea in clocot, am pus la fiert cartofii taiati cubulete, impreuna cu un praf de sare. Si imediat dupa, am taiat cateva felii de paine alba de casa, le-am imbracat cu niste ulei de masline extravirgin, sare, piper mozaicat si busuioc, apoi am aruncat doi-trei catei de usturoi printre ele si le-am dat la cuptor sa se rumeneasca la fel de frumos precum carnea de rata.

Salata cu rodie a fost o surpriza foarte placuta si, de atunci, sucul de rodie, natural sau concentrat, a devenit unul dintre ingredientele mele de asezonare preferate. Frunze de radicchio, rucola, spanac si papadie, asezonate cu sare de mare si piper mozaicat, cu ulei de seminte de struguri, suc de lamaie si sucul de rodie a echilibrat pur si simplu perfect greutatea carnii de rata, care este ceva mai grasa si se digera mai greu.

In sfarsit, cand carnea a fost gata, am scos-o pe un platou de lemn, am taiat pieptul felii, am lasat pulpele intregi si le-am inconjurat de crutoanele gigantice, abia scoase de la cuptor. Am scurs cartofii fierti intre timp si i-am prajit cateva minute in grasimea lasata de carnea de rata in tigaie. Am presarat, chiar in timp ce se rumeneau, cateva frunze de rozmarin peste ei, iar cand au fost gata, am adaugat o crenguta de rozmarin si in farfuria in care i-am servit.

Pregatirea intregului festin a durat doar o jumatate de ceas. Sarbatoarea insa, a durat mult mai mult. Iar daca e sa privesc in suflet, cred ca mai dureaza si astazi. Pentru ca asta e Franta pentru mine: o sarbatoare continua.

Viata ca o Fiesta

2012-02-07T15:53:00.010+02:00

Poate ca unele timpuri sunt facute special pentru a ne aminti de noi. De ce ne inconjoara, de ce ne locuieste. De ce e in afara noastra si, mai ales, de ce e inauntrul nostru. De carti, de iubire, de prieteni, de vin, de visuri, de raceala, de caldura, de versuri, de bucurie, de viata. De felul in care putem sa o traim cat mai frumos. Si poate, daca ne dam suficient silinta, chiar de felul in care viata poate deveni o Fiesta.

"Bucuria de a trai inseamna sa inveti sa platesti pentru fiecare lucru atat cat merita si sa-ti dai seama cand l-ai obtinut", spune batranul Hemingway prin gura personajului sau, Jake. Sa-ti dai seama si sa fii recunoscator pentru tot ceea ce ai, am adaugat eu, intr-o zi in care m-am bucurat de frumusetea unei carti citite cap-coada fara oprire, la adapost de intemperiile hibernale. Sa fii recunoscator e valabil si pentru oamenii din jurul tau, si pentru temperatura din casa, si pentru sticla de vin pe care o deschizi. Si pentru fiecare noua zi de Fiesta.

Iar daca vreti s-o intelegeti, nu incercati prea mult. E ca o corrida de toros. Cine are curajul sa-l scruteze mai mult timp cu privirea pe celalalt e cel care castiga. "Pe mine nu ma interesa sa inteleg rosturile lumii. Eu voiam doar sa inteleg cum sa traiesc in ea", spune Jake din nou. Si poate asta incearca sa faca fiecare dintre noi...

Iar daca rosturile si raspunsurile intarzie sa apara, urmati sfatul lui Jake: "Am intrat si am luat cina. A fost o masa copioasa pentru stilul din Franta, dar care, dupa cele din Spania, mi s-a parut una dramuita cu mare grija. Am baut o sticla de vin, ca sa nu ma simt singur. Un Chateaux Margaux. Era placut sa bei pe indelete, sa savurezi gustul vinului si sa bei singur. O sticla de vin e o companie placuta".

Stia el, batranul Hemingway, ce stia...

Iar daca vreti sa aflati care-i povestea, cine este Jake, cat de bine poti descrie in cuvinte o corrida de toros si ce inseamna talent autentic de povestitor, cititi Fiesta! Neaparat cu un vin alaturi. Noblesse oblige...

Tamaioasa Romaneasca

2012-02-04T15:34:00.005+02:00

Paradoxul: de cand am inceput sa studiez arta degustarii vinului din dorinta de a descoperi marile vinuri ale lumii, am ajuns sa (re)descopar si unele dintre vinurile romanesti, care, ce-i drept, nu ocupau un loc prea de cinste pe lista mea. Insa acest lucru nu poate fi decat de bun augur.

Asa se face ca, la lectia despre dulceata vinului, am ales un vin de desert romanesc, o Tamaioasa Romaneasca de la Origini din 2009, avand ca provenienta crama Budureasca din podgoriile Dealu Mare si achizitionata de aici.

Despre soiul de Tamaioasa am aflat ca provine, de fapt, din Grecia Antinca, unde era apreciat si utilizat ca moneda de schimb. Tot pe aceasta cale, a colonistilor greci, a ajuns si pe taramurile noastre, unde a ajuns sa fie privit ca unul dintre soiurile traditionale.

Analiza vizuala a relevat o culoare galben-pai translucid, nasul - o aciditate proaspata, revigoranta, un vin vioi, cu izul unui vant de primavara. Poate de aceea este recomandat in principal pentru desert - pentru ca este destinat reechilibrarii. In sfarsit, degustarea a relevat o aromatica puternica, cu note de tamaie (predominante, caci de aici i se trage si numele), de soc si de mere - un vin demidulce, lejer, usor cremos, ca o prajitura cu frisca si care da sugestia unui finish de lamaie. Sfarsitul este lung, bine facut.

Are 12% alcool - deci, daca decideti sa inlocuiti desertul doar cu un pahar de Tamaioasa, aveti incredere ca inca veti mai avea discernamantul si coerenta de a citi cateva pagini dintr-o carte (si de a le intelege). Iar daca palmaresul va schimba cu ceva perspectiva asupra acestui vin, trebuie sa stiti ca anul trecut a fost premiat cu medalia de argint la concursul international de la Bucuresti.

Povesti printre arome

2012-02-03T23:05:00.005+02:00

O evadare. De asta avem nevoie zilele acestea, cand codurile amenintatoare ale iernii sunt anuntate apocaliptic, cand ploaia inghetata isi picura frigul in stropi periculosi, iar povestile noastre nu se mai pot deschide decat in case. De fiecare data cand deschid usile Bistro-ului, evadez. Si, ce noroc, povestile rasar dintre arome ca o cascada de fluturi care se revarsa peste o lume insuficient colorata. Iar asta, pentru o seara, pret de o cina, e suficient.

De multe ori m-am gandit in serile acestea friguroase, in zilele acestea neprietenoase, ca altele ar fi trebuit sa fie savorile care le-ar mai fi imblanzit. Arome de vin fiert, de vita inabusita in vin, de placinte calde, aburinde ori supe fierbinti care sa topeasca atmosfera hibernala. In schimb, eu am eliberat sipetul cu arome mediteraneene, cu ingrediente estivale, cu izuri de mare si miros de tarm cald, insorit, vesel. Asa ca atunci cand sparanghelul adus tocmai din Chile si-a clamat dreptul de fi protagonistul unei cine frugale, am decis sa aplic principiul lui Michel Houellebecq, care spunea: "Nu renunt niciodata la un fragment frumos doar pentru ca nu se potriveste cu restul povestii". Stiam ca aceasta cina urma sa fie, in felul ei, un fragment cu adevarat frumos.

Asa ca am lasat sparanghelul sa isi spuna povestea alaturi de ulei de masline cu lamaie, sare, piper, ierburi de Provence, cativa fulgi de chilli, apoi l-am invelit in jambon si l-am rumenit pana cand simfonia aromelor a ajuns la apogeu. In mod normal, l-as fi invelit in prosciutto crudo, asa cum am facut aici, dar acesta lipsea din lista de provizii in seara cand s-a scris acesta poveste - iar jambonul s-a aratat fericit sa-i ia locul si, trebuie sa ma credeti pe cuvant de povestitor, a facut un rol foarte bun.

Alaturi, am presarat cateva frunze de salata, pe care am asezonat-o cu sare, ulei de masline si noul meu ingredient preferat, suc concentrat de rodie, apoi am garnisit intreaga opera cu un splash de suc de lamaie si ulei de masline cu lamaie. Si, pentru ca povestea sa aiba un final fericit, am alaturat acestei cine frugale un Sauvignon Blanc, singurul vin care isi permite sa completeze sparanghelul fara sa capete un gust metalic.

Alchimia pregatirii aromelor care au domnit peste acesta cina frugala nu a durat mai mult de o jumatate de ceas. Dar magia lor a tinut intreaga seara; poate ca pentru asta au fost inventate povestile: sa ne salveze serile. Sa ne deschida lumile. Sa ne deschida cartile. Iar cartile sa spuna: "Povestile dureaza mai mult decat oamenii, pietrele mai mult decat povestile, stelele mai mult decat pietrele. Dar chiar si noptile stelelor noastre sunt numarate".

Si tocmai pentru asta, noi sa continuam sa scriem si mai multe povesti.

Chablis

2012-02-02T11:06:00.003+02:00

Un vin bun, am aflat dintr-o noua lectie despre arta degustarii vinului, reflecta echilibrul delicat dintre zahar si aciditate: cu cat e mai dulce, vinul are nevoie de mai multa aciditate pentru a nu deveni dezgustator, in timp ce un vin sec nu are nevoie de atata aciditate pentru a avea un gust fin si proaspat. Un vin bun, spun specialistii, ar trebui sa aiba o aciditate cuprinsa intre 3 si 9 grame de acid tartric per litru. Vinurile care au din start o aciditate ridicata sunt considerate "verzi". Aciditatea perceptibila, dar nu excesiva este o calitate dezirabila a vinurilor albe, pentru ca ceea ce se asteapta de la ele este sa racoreasca - despre acestea se spune ca sunt "vioaie". Din aceasta ultima categorie, ca exercitiu practic la lectia despre aciditate, am pus pe masa bistro-ului un Chablis si am inceput analiza.

Protagonistul a fost un Chablis Le Finage produs de la La Chablisienne, din 2009. Examenul vizual (care trebuie efectuat intotdeauna contra unui background alb) a relevat o culoare auriu-pal, limpede si stralucitoare. Nas fructat, lejer, delicat, sugerand arome de mere si vanilie. In sfarsit, degustarea a scos la iveala un vin foarte sec, "vioi", cu o aciditate proaspata, care te invioreaza si un palat cu arome de vanilie si citrice. Acesta era un Chablis tanar, dar se pare ca la maturitate, Chablis-ul devine auriu intens la culoare si spicy la gust.

Pentru actiunea sa degresanta datorata aciditatii, eu am imperecheat acest Chablis cu crostini de somon si butterfish, dar este recomandat si alaturi de peste pe gratar, carne alba (de altfel, a doua oara l-am incercat cu un piept de pui), curry, scoici, homar si branza de capra.

Decadence, I haz it

2012-02-01T01:03:00.005+02:00

Pentru ca mintea mea cutreiera inca prin zari mai insorite si mai libere...

Pentru ca nimic nu egaleaza sunetul vinului turnat in pahare noi, de cristal...

Pentru ca merge si-un alb, dar inima mea trage inspre un rosu sec...

In seara asta, paharele noi canta bossa nova.

Un loc cald, o bautura rece

2012-01-30T11:02:00.008+02:00

Exista un locusor numit Vieques intr-un orasel cu nume mai mult decat promitator, Esperanza, in care se spune ca se vinde cea mai buna paine din Puerto Rico. Mereu rumena, delicioasa, proaspata, cu mirosul imbietor care te face sa o rupi in bucati si sa o infuleci asa, goala... Doar ca acolo, lucrurile au un ritm al lor, propriu, neperturbat de nimeni si de nimic. Asa se face ca si aceasta brutarie cu cea mai buna paine din Puerto Rico functioneaza in ritmul ei. Proprietarul ei - celebrul brutar - ii deschide portile atunci cand vrea si o inchide atunci cand vrea, iar daca esti norocos, e posibil sa nimeresti chiar in intervalul orelor nescrise de "program".

Daca ai ghinionul sa vii si sa gasesti usile brutariei inchise, trebuie sa conduci pana in capatul celalalt al orasului, lasand sa te ghideze soseaua care se unduieste de-a lungul oceanului, prin vegetatia luxurianta. Drumul e usor si calm. Din cand in cand, cai salbatici s-ar putea sa iti apara in cale - poate de aceea nu exista nici macar un singur semafor in Vieques.

Iar daca nu gasesti paine, nu conteaza prea mult. Te afli intr-un paradis al fructelor: banane, mango, fructul pasiunii, guava, lime, papaya, plantane, nuci de cocos, intr-un acord perfect cu hamacele care stau intinse intre palmieri, asteptand doar cocktailurile bine preparate si reci pentru a intregi tabloul desfatarii. Dincolo de ele, orhidee imense, hibiscus si bougainvilleas inalte printre care te pierzi intr-o tacere dulce, reconfortanta.

La apusul soarelui, poti admira in voie colinele din Vieques si drumurile care duc pana la oceanul tropical. Iar daca privesti cu atentie, poti vedea chiar pana la insula St. Croix, vecinii aflati la 40 mile departare. Pentru ca, dupa caderea noptii, departarea nu mai conteaza. Totul devine o serenada continua a greierilor, broscutelor si pasarilor localnice, care isi interpreteaza simfonia noapte de noapte in aceeasi cheie. Fara sirene, claxoane si alte cacofonii urbane. Doar cu mult aer de respirat.

Vieques, Esperanza, Puerto Rico - iata un loc din care mi-ar placea sa trimit vederi intr-o zi. Si catre care mi-as cumpara bucuroasa un bilet, doar dus, lasandu-ma in voia necunoscutului si a unui hamac uitat de timp printre palmierii imbratisati de ocean.

Bauturica pe care v-o servesc astazi la Bistro Margot isi are originea in Anglia si se numeste St. Clement, insa de fiecare data cand am pregatit-o, pe mine m-a dus cu gandul la paradisul tropical al desfatarii. Reteta originala combina cantitati egale de suc de portocala si lamaie proaspat stoarse intr-o carafa; peste ele se adauga din plin cuburi de gheata, crengute de menta si se toarna apa minerala. Eu am adaugat si suc de ananas, pentru un iz tropical autentic, apoi i-am schimbat numele in "San Clemente" - indulcita cu miere de flori de portocal, bauturica te transporta intr-o clipa intr-un loc in care pana si valurile oceanului se misca intr-un ritm al lor.

Din pacate, nu stiu sa va spun daca legenda brutariei care se deschide cand vrea ea are vreun sambure de adevar sau nu. Abia am citit despre ea intr-o carte.

Din fericire, am sa va spun cand ajung acolo.

Iar daca am s-o gasesc inchisa, nu-i nimic. O sa-mi prepar un San Clemente si o sa ma bucur de prospetimea lui dintr-un hamac intins intre doi palmieri. Salud!

Dulceata vinului

2012-01-27T11:55:00.007+02:00

Pentru ca ieri ne-am delectat la Bistro Margot cu un minunat pui cipriot umplut cu feta, rosii deshidratate si ierburi, aromele care persista inca indeamna papilele gustative la o noua incursiune in lumea vinului. Asa ca deschidem iarasi cartea vinurilor si ne aventuram intr-o noua lectie: cea despre dulceata lui.

Aflam astfel din cursul lui Jancis Robinson ca fiecare papila gustativa are de la 50 pana la 100 de celule specializate in identificarea senzatiilor gustative primare: dulce, sarat, acru si amar. Papilele gustative responsabile cu identificare gustului dulce sunt concentrate in jurul varfului limbii. De aceea, spre exemplu, lingand o inghetata avem senzatii mai bogate decat daca am linge o bucata de branza - pentru ca nu este nevoie decat de varful limbii pentru a constientiza gustul ei dulce.

Gustul dulce face parte in mod natural, intrinsec din compozitia vinului. Mustul devine vin atunci cand drojdiile actioneaza asupra zaharului pentru a transforma o parte din el in alcool. Lichidul care rezulta este, deci, mai sec si mai tare decat mustul, iar contitatea de zahar ramasa in vinul finit, numita si "zahar rezidual", variaza enorm. De aceea vinurile pot si extra seci, seci, demiseci, demidulci, dulci si foarte dulci; totusi, se pare ca pana si vinuri considerate "seci ca piatra" contin o cantitate infima de zahar rezidual. Continutul de zahar poate varia de la 1 la 200 grame per litru, vinurile seci avand mai putin de 10 grame, uneori doar 2. Majoritatea vinurilor foarte ieftine si multe vinuri populare contin o cantitate mare de zahar rezidual deoarece gustul dulce poate masca multe defecte.

Cateva exemple despre cat de dulce poate fi vinul alb:

-foarte sec: Muscadet, vinurile de pe Valea Loarei care au la baza soiul Sauvignon: Sancerre, Pouilly-Fumé si Sauvignon de Tourraine, Chablis-urile adevarate, vinurile germane "trocken".

-sec: categoria cea mai consistenta - majoritatea vinurilor de Burgundia, de pe Valea Rhonului si Provence, majoritatea Bordeaux-urilor albe, majoritatea vinurilor albe denumite "vin de pays", vinurile germane "halbtrocken".

-demiseci: Riesling, Gewurztraminer, Chenin Blanc, Pinot Gris, majoritatea vinurilor din Alsacia, majoritatea vinurilor germane de tip Kabinett sau Halbtrocken, Porto-ul alb.

-demidulci: multe vinuri etichetate "late harvest" (recolta tarzie), multe vinuri frantuzesti "moelleux", vinurile "vendange tardive" din Alsacia, Asti si Moscato, Moscatel de Setubal, majoritatea vinurilor de Madeira.

-dulci: majoritatea vinurilor etichetate "selected late harvest": Sauternes, Barsac, Monbazillac, vinurile Muscat din Franta, vin Santo, Muscatul din California, Malmsey din Madeira.

-foarte dulci: Moscatel din Spania, Liqueur din Australia, sherry cream si vinurile fortificate.

Si vinurile rosii pot varia ca dulceata, Porto fiind exemplul suprem de vin rosu foarte dulce, chiar daca aici avem de-a face cu un vin fortificat prin adaugarea de alcool. Seci sunt aproximativ 85% dintre vinurile rosii, in timp ce vinurile rosii de pe Loara, Medoc, Hermitage, vinurile rosii din Italia: Barolo, Barbaresco, Brunello di Montalcino si Chianti Classico fac parte din categoria vinurilor foarte seci.

Cu gandul tot la un "summer wine", torn deci un pahar si, nedezvaluind soiul, nici numele vinului, merg sa descopar urmatoarea lectie din cartea despre arta degustarii vinului. Si va intreb: voi ce tip de vin preferati: alb sau rosu? Sec sau dulce? Si in functie de ce il alegeti?

Piept de pui cipriot umplut cu feta, pomodori secchi si patrunjel cu garnitura de sparanghel si rosii cherry

2012-01-26T10:52:00.011+02:00

Viscolul s-a hotarat, de doua zile incoace, sa ne tintuiasca in case. Si, intr-un fel, m-am hotarat si eu sa nu ma mai supar pe iarna, ci sa iau aceste zile de inghet ca pe un semn ca e timpul pentru liniste, reverie si (in continuare) pentru arome de vara. E timpul pentru evadare! Astfel incat astazi, la Bistro Margot, ne plimbam cu gandul pe tarmuri insorite si ne desfatam papilele gustative cu savorile unei retete cipriote prezentata de Jamie Oliver in show-ul "30 minute meals". O specialitate numai buna, mi-am spus, pentru a ne sustrage nametilor care ne pazesc constiincios de afara si pentru a ne bucura de o escapada mediteraneana, pret de o masa.

Reteta nu este deloc complicata: se ia un piept de pui si se cresteaza pe interior, astfel incat pe fiecare parte sa se faca un "buzunar" ce urmeaza a fi umplut cu un amestec format din: branza feta, o mana de patrunjel taiat marunt, cateva pomodori secchi taiate la fel de marunt, doar putina sare (feta este deja sarata) si piper proaspat macinat, apoi un final touch de suc de lamaie si ulei de masline.

Se umple astfel pieptul de pui si se prajeste intr-o tigaie cu ulei de masline, pana cand carnea devine rumena, iar bucataria miroase fantastic. Atunci, se scoate pe un suport si se taie in feliute, atat pentru a se verifica daca puiul e facut, cat si pentru o prezentare deosebita, intrucat paleta de culori vesele si varatice este prea frumoasa pentru a nu fi etalata :)

Prima data, am acompaniat acest piept de pui cipriot cu un mix de salata verde cu ulei de masline si lamaie si un vin alb, care sa puna in valoare aromele puiului.

Nu doar ca a fost delicios, ci s-a incadrat si in jumatatea de ora promisa de Jamie, asa ca de data aceasta m-am incumetat sa intregesc festinul propus de Jamie, pregatind si garnitura de sparanghel cu rosioare cherry in doua culori, ca nuantele cerului de vara la apus si la rasarit.

Am asezat apoi bucatile de pui si legumele in sufertas, adaugand peste ele sosul care a ramas in urma legumelor gratinate, un amestec incantator de ulei de masline si sucul de la rosioare. Am stors inca putin suc de lamaie peste intregul preparat si mi-am adaugat amprenta personala cu putin parmezan ras care, desi nu era trecut in reteta lui Jamie, s-a dovedit a fi o idee foarte buna.

Asa arata, in final, escapada mediteraneana: un deliciu insorit care m-a facut sa redeschid albumul cu fotografii facute in urma cu ceva ani pe meleagurile cipriote. Si, din sipetul cu amintiri, intr-o zi in care viscolul pare a guverna tot, au iesit zburand si cateva zambete largi si un dor arzand de mare...

Gustari calde intr-o dimineata rece

2012-01-25T10:02:00.006+02:00

Intr-o dimineata ca asta...

la Bistro Margot avem in meniu asta...

Gustari aburinde, vesele si colorate ca o zi de vara. Nu cunosc nimic mai imbucurator decat o dimineata in care caldura se raspandeste si in jurul nostru, si in suflet, iar mirosul incantator al cuptorului se raspandeste in intreaga casa, imbiind la desfatare. Astazi, dimineata lui Margot are gust mediteranean de rosii cherry, mozarella si busuioc, de branza de capra si ierburi de Provence, gust sarat de feta, de jambon si de valuri care danseaza in fluxul si refluxul amintirilor. Mai e mult pana la vara?

Poezia vinului

2012-01-24T08:44:00.005+02:00

Cineva spunea odata ca vinul nu este altceva decat poezie imbuteliata. Si, de cand am inceput sa ma aventurez in lumea vinului, incercand sa deprind tainele artei de a-l degusta, poezia aromelor curge cu fiecare sticla desfacuta in plus. Totul, de la culoarea si dopul ferecand comoara savorilor la bucuria papilelor desfatate in momentul degustarii, devine o incursiune intr-o lume fascinanta, in care secretele se dezvaluie putin cate putin - cu atat mai imbietor.

Ce am aflat inca de la inceputul incursiunii mele oenologice a fost faptul ca exista o multime de factori care influenteaza aroma unui vin, de la cei situati la 5 metri sub vie pana la usa cramei, lasata deschisa in timpul imbutelierii. Insa cel mai important factor si cel mai recognoscibil ramane soiul predominant. Prin urmare, o prima etapa in studiul artei vinurilor este cea in care incepatorul invata sa distinga, de exemplu, intre Cabernet Sauvignon, Merlot si Pinot Noir, Sauvignon Blanc, Chardonnay si Riesling, pentru ca, indiferent de brand, majoritatea vinurilor lumii sunt etichetate dupa soi. Deosebirea lor, intr-o prima etapa, permite palatului sa retina identitatea fiecarui soi, urmand ca apoi sa se poata trece la studiul factorilor mult mai complecsi si interdependenti.

Vestea buna? Chiar si cei care nu stiu aproape nimic despre vin pot invata sa-l deguste si sa invete astfel sa-l aprecieze intr-un mod profesionist, evoluand de la stadiul de consumator profan la cel avizat. Veti fi surprinsi sa aflati ca un adult mediu poate detecta peste 1000 de arome diferite, multe dintre ele regasindu-se si in vin. Cu alte cuvinte, mecanismul gustativ uman este prin natura lui deja construit pentru a face fata unei analize profunde a aromelor vinului. Din acest punct de vedere, novicii se descurca, de cele mai multe ori, cel mai bine, pentru ca perceptiile lor nu sunt influentate de experiente anterioare.

Dar cartea mai spunea ceva: pentru a invata arta degustarii vinului, e nevoie de practica. Si de poezie, multa poezie.

Arta degustarii vinului

2012-01-22T17:32:00.017+02:00

Povestea spune ca prin preajma Craciunului am ajuns intr-un loc mirific, in care sticlele de vin stateau frumos aliniate, impartite pe tari, regiuni, continente, pe soiuri si culori, in care paharele si decantatoarele aduceau usor a obiecte de arta expuse pentru incantarea publicului, in care, din loc in loc, delicatese precum foie gras, paste italienesti adevarate si uleiuri aromatizate completau un tablou fascinant, din care m-am desprins cu greu.

Si, asa cum era de asteptat, sufletul meu francez a tresarit subit, iar memoria mea olfactiva a deschis de sub lacatul trecutului amintiri pretioase despre savoarea vinului si arta de a-l savura. Sampania primita in dar de ziua mea nu a facut decat sa intareasca aceasta chemare, asa ca, la scurt timp, m-am trezit comandand carti de specialitate, in dorinta de a aborda in profunzime o asemenea arta. Ceea ce ma fascineaza continuu este maiestria cu care vinul vine sa intregeasca aromele si senzatiile unui festin cu bunatati felurite, astfel incat simpla servire a mesei sa isi depaseasca functiile de baza si sa se transforme in refugiu, in evadare, in poveste. A trece dincolo de granitele obisnuite si a oferi celor din jur mult mai mult decat hrana - a oferi o intreaga experienta, este cu adevarat arta. Si, chiar daca nu mi-am fixat ca obiectiv sa devin sommelier sau Master of Wines, am pornit la drum incercand sa deprind aceasta minunata arta, astfel incat oamenii care imi trec pragul bistro-ului sa aiba parte de experiente de neuitat. In plus, pentru mine, imi doream sa gasesc vinul perfect ale caror note sa se imbine perfect cu mirosul de pagini vechi de carte si sa acompanieze, singuratic si molcom, dar desfatator, o lectura solitara de dupa-amiaza sau de seara. Astfel incat, la putin timp dupa ziua mea, am patruns in uimitorul univers al degustarii vinului, descoperind, cu fiecare lectie in plus, putin din secretele sommelier-ilor.

Se pare ca denumirea de sommelier are ca etimon cuvantul francez “somme”, desemnand samarul cu bagajele si proviziile nobililor aflati in calatorii. Un slujitor anume se ocupa de provizii, punea masa si turna vinul in cupe, avand si rolul de a gusta mai intai din el, pentru a verifica daca nu cumva era stricat sau otravit de inamicii cu gand rau. Cu timpul, sommelier-ul a evoluat de la un simplu instrument de verificare a calitatii vinului la un personaj-cheie in orice restaurant de prestigiu. Astazi, responsabilitatea lui este aceea de a alege vinul si de a face recomandari de asociere cu diferite feluri de mancare din meniu, subtil si elegant, fara sa isi impuna alegerea.

Desi aparent simpla si fara prea mari provocari, meseria de sommelier este una foarte complexa, implica nu doar multe cunostinte, ci si o experienta bogata, atat in ceea ce priveste vinurile si celelalte bauturi care pot completa o masa, cat si in ceea ce priveste istoria lor, temperaturile potrivite si aromele mancarurilor care le acompaniaza.

Sommelier-ul este cel care stie sa asculte si sa inteleaga povestea pe care o sopteste fiecare vin in parte, intr-o multitudine de nuante, de la rubiniu si purpuriu, la granat, violaceu si stacojiu. Si, pentru ca imi plac atat de mult povestile, pe urmele sommelier-ului ma aventurez acum si eu.

Salata Margot

2012-01-22T17:18:00.014+02:00

Trebuie sa pun copyright pe aceasta salata, altfel isi va raspandi in lume savoarea sub titulatura, nedemna, de "autor necunoscut". Stiu deja cateva persoane care mi-au incercat improvizatia si au declarat-o ca fiind "delicioasa", ceea ce imi spune ca patentarea se impune.

Inspiratia a venit intr-o seara, intre doua episoade din Jamie's Food Revolution. Sub impactul show-ului, aveam nevoie de ceva healthy, gustos si suficient de rapid cat sa-mi permita sa ma intorc in fata laptopului cat mai repede (muream de curiozitate sa vad ce se intampla in episodul urmator - era chiar finalul sezonului 1). Prin urmare, am luat un mix de salata verde (rucola, baby spinach, cred ca si ceva papadie si frisee), am asezonat cu sare, piper si ulei de rapita si seminte de struguri, suc de lamaie si am amestecat bine. In timp ce noile arome se intrepatrundeau, am taiat doua felii de paine in cubulete, le-am asezonat cu sare, am presarat peste ele ulei de masline extravirgin si ierburi de Provence (rozmarin, busuioc, oregano etc), apoi le-am dat la cuptor pana s-au rumenit. Si, in timp ce crutoanele deveneau rumene si bucataria incepea sa miroasa imbietor, am taiat cateva felii de bacon in cubulete si le-am prajit in tigaie, suficient cat sa devina crispy. Cand au fost gata, le-am pus peste amestecul de salata verde, am adaugat si crutoanele, apoi o combinatie de rosioare cherry rosii si galbene, apoi am amestecat din nou, gustand la final pentru a verifica daca mai e nevoie de asezonare.

La o a doua pregatire a acestei salate, am folosit ulei de masline cu lamaie, care ofera echilibrul perfect pentru combinatia de arome si un finishing minunat, iar la o a treia pregatire, am adaugat si niste parmezan ras, un iz mediteranean care s-a dovedit, de asemenea, a fi o idee buna. Am turnat un pahar de Moscato d'Asti si m-am intors la Food Revolution. Atat seara, cat si serialul, au avut un final triumfator.

Joie de vivre

2012-01-22T10:16:00.012+02:00

Unul dintre mic-dejunurile mele preferate este French toast-ul, de care ma bucur in special duminica, in zi de rasfat, cu sirop de artar si diferite fructe, uneori si cu o lingurita de smantana dulce. Linistea diminetii nu este tulburata decat de sfaraitul painicilor in tigaie, de zgomotul espressorului care degaja mirosul irezistibil de cafea, de zgomotul romantic al tramvaiului traversand bulevardul si lasand in urma lui o alta liniste.

Langa patul meu s-a adunat un munte de carti. Literatura franceza, literatura rusa, carti americane, carti despre vin, carti despre cooking, dialoguri stiintifice, carti grele, carti usoare. Incepute si citite simultan, in functie de dispozitie, de timpul avut la dispozitie si, mai ales, de ceea ce simt ca am nevoie intr-un moment sau altul. Aseara, inspre miezul-noptii, am deschis "Provence pentru totdeauna" a lui Peter Mayle, o carte al carui final il aman cat de mult pot, pentru a nu pierde atmosfera in care traiesc de fiecare data cand o parcurg.

Intr-unul dintre capitole, cu umorul specific lui, Peter Mayle incearca sa descopere secretul longevitatii locuitorilor din Provence: "Ma gandeam la Madame Calment, cu cei 122 de ani ai sai, atinsi cu ajutorul ciocolatei si tigarilor si la panaceele recomandate pentru a-mi asigura o existenta lunga si sanatoasa. Usturoi crud in fiecare zi, o lingurita de boia iute amestecata intr-un pahar cu apa, infuzie de lavanda, ulei de masline. Niciunul dintre experti nu mentionase foie gras, ceea ce marturisesc ca a fost o dezamagire pentru mine, dar, pe de alta parte, niciunul nu pomenise de un ingredient si mai important: joie de vivre, capacitatea de a simti placere din simplul fapt ca traiesti.

Poti vedea si auzi bucuria de a trai exprimata in zeci de mici feluri: placerea unui joc de carti intr-o cafenea, schimburile de pareri zgomotoase de la piata, sunetul rasetelor in timpul unei sarbatori a satului, bazaitul plin de satisfactie intr-un restaurant, cand sunt aduse la masa felurile ce compun pranzul de duminica. Daca exista vreo formula de viata lunga si fericita, poate ca este exact aceasta - sa mananci, sa bei si sa fii fericit. Mai presus de orice, sa fii vesel si fericit".

Pentru mine, una dintre expresiile acestui joie de vivre sunt, fara indoiala, feliile de French toast. De data aceasta, le-am servit cu sirop de artar, lychees si afine, intr-o dimineata de duminica in care am incercat, cum ar spune Peter Mayle, sa fiu, mai presus de orice, vesela si fericita.

Intre timp...

2012-01-21T19:14:00.002+02:00

Prima zi de toamna

2011-09-03T10:43:00.002+03:00

Portiile lui Ovi: mai traditional, cum il stim (mamaliguta, branza, smantana si ochiuri romanesti).

Portia mea: piept de curcan (am citit ca te face mai destept!) si cartofi, tot romanesti.

Cum portia bunicului era total neinteresanta, am ales sa imortalizez in locul ei pisicuta ce ma atentiona cu o insistenta induiosatoare, de care numai felinele sunt capabile, ca si ea iubeste carnea :D

Alta rasplata dulce

2011-09-03T10:42:00.001+03:00

O rasplata dulce

2011-08-20T11:01:00.005+03:00

Incepem acest weekend cu multe raze de soare si o felie la fel de dulce ca diminetile de august tarziu de chec cu nuca, pentru care nu-mi pot asuma insa meritele. Checul (sub denumirea lui oficiala de "sfert cu nuca") provine de la Chocolat, locul meu refugiu din (aproape) fiecare dimineata, cand trezirea devine mai blanda daca e acompaniata de o cafea cu lapte, un croissant cu unt si o muzica franceza cu parfum vechi, familiar, confortabil.

(O felie merge direct in farfurie la Zazuza, cu dedicatie, pentru ca din cel facut de mine nu a mai apucat. Compensez cu o imbratisare mare si cu sfertul de la Chocolat, care, chiar daca nu e facut de mine, e ca si cum ar fi facut de mine - avand in vedere ca acolo s-a mutat cartierul meu general in ultima vreme!)

Lista cu magiile pe care vreau sa le pornesc in bucatarie s-a facut deja destul de mare si lucrurile continua sa se adauge cu fiecare nou vis. Dar de data asta, cu Parisul in minte, am preferat sa o iau pe urmele artistilor francezi din anii '20, cei care invadau cafenele precum Closerie des Lilas, Deux Magots, Cafe des Flore, in cautare de inspiratie, de un colt de liniste, de mai mult aer sau de mai multi oameni. Pe scurt, in cautare de viata.

Asa am facut si eu. Si cu putina stradanie tehnica, iata ce a iesit si pentru ce m-am rasplatit:

Sper sa va placa si sa va aduca macar un..."sfert" de zambet dulce!

Sa aveti un weekend minunat... si colorat!

Miezul noptii in Paris

2011-08-17T08:52:00.006+03:00

Desi este dis-de-dimineata, eu am sa va vorbesc acum despre Miezul noptii in Paris. Nu despre al meu, ci al lui Woody Allen. Ultimul Woody Allen, pe care l-am asteptat cu sufletul la gura inca de la prima vedere a trailerului, cu putin timp inainte de premiera care a avut loc la Cannes. Acum doua zile a ajuns in sfarsit in mainile mele si a declansat, asa cum ma asteptam, o euforie nebuna, o efervescenta a spiritului si un dor de Paris in toate fatetele lui, cum numai o poveste de Woody Allen o putea face.

Parisul contemporan, cu oameni grabiti, zgribuliti, sub ploaia care ii ia intotdeauna prin surprindere, Parisul in care troneaza regeste magazinul Dior si intreaga Place Vendome, Parisul Turnului luminat de beculete care starnesc sentimente contrarii, deopotriva de aversiune si admiratie nestavilita.

Parisul anilor '20, al geniului lui Picasso, Modigliani si Matisse, Parisul pe care Hemingway l-a numit "the movable feast", cu artisti adunandu-se in casa deschisa a lui Gertrude Stein in cautare de indrumari sau doar de companie artistica, Parisul boemei, al petrecerilor prelungite, al dragostei aprinse, libere, suprarealiste.

Parisul din "la belle epoque", de la sfarsitul anilor 1800, al cabaretelor si al can-canului, Parisul in care Toulouse-Lautrec isi ostoia singuratatea desenand primele afise publicitare la masa lui din Moulin Rouge, Parisul lui Gauguin si Degas, al rochiilor lungi si voluminoase, ca straturile unui millefeuille...

toate sunt cuprinse in povestea pe care Woddy Allen o zugraveste in "Miezul noptii la Paris", intr-o magie de poveste care ii reuneste pe Owen Wilson, Rachel McAdams, Madame la Presidente Carla Bruni Sarkozy in rol de ghid turistic, Marillon Cotillard (fermecatoare comme d'habitude), Adrien Brody in rolul lui Salvador Dali si celebrul comedian francez Gad Elmaleh, in rolul unui detectiv particular al carui caz va fi cel putin hilar.

Pe langa fascinatia peisajelor mirifice ale strazilor Parisului contemporan, dar si a povestii tipice lui Woddy Allen, muzica cu siguranta intregeste tabloul, evocand, nota cu nota, parfumul unui oras pe care, dupa cum spune si filmul, nu te poti hotari daca il iubesti mai mult in timpul zilei, incarcat de lumina, sau pe timp de noapte, invaluit in mister.

Singurul lucru de care esti sigur este ca il iubesti. C'est tout.

In Romania, premiera filmului are loc pe 2 septembrie, la Hollywood Multiplex.

Album duminical

2011-08-07T16:42:00.004+03:00

Feta cu ierburi fine de Provence, ulei de masline si felii de rosii gatita la cuptor, in hartie de copt.

Chocolat moelleux si cel mai bun vin sparkling pe care l-am baut anul acesta (nu, nu e frantuzesc!)

French toast cu sirop de artar si fructe

Café au lait si croissante cu unt

Aripioare dulci-picante la cuptor in sos de miere

Lapte de pasare

Porumb fiert

Surpriza!

2011-07-26T20:07:00.004+03:00

Stiu ca bistro-ul pare uitat de vreme si prafuit de zile goale.

Stiu ca unii dintre voi mi-au simtit lipsa, la fel cum si mie mi-a fost dor de voi.

Dar daca va dezvalui un secret, trag nadejde ca nu ma veti apostrofa asa tare.

E pentru voi. E pentru (macar) un zambet pe care vreau sa vi-l daruiesc. E pentru diminetile cand inca o zi pare prea greu de suportat si pentru serile cand totul se incheie linistit. Pentru echilibru, pentru inimi, pentru o alta lume. Mai buna.

E un vis care a prins contur. Si culoare.

E AICI.

Si aici.

Pentru ca, oricat de bune ar fi bunatatile pe care le punem pe masa, ar trebui sa nu uitam ca si sufletul merita hranit!

Cu multa dragoste,
Margot.

Rain, flowers, bed & breakfast

2011-05-08T11:50:00.004+03:00

Lalelele sunt pentru Zazuza, cu dragoste. Rasfatul, pentru voi toti.

Traiti duminica aceasta tacuta - in care ploaia curge - in caldura unui pat sau cu ochii atintiti pe fereastra, animati de ganduri luminoase, de vise marete, de planuri nebunesti, de culori vii sau de regalul olfactiv al paginilor unei carti - apoi raspundeti la intrebarea:

"...cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?..."

Macarons et coquelicots. Sau maci si macaroni.

2011-04-10T21:27:00.004+03:00

BISTRO MARGOT - POVESTEA

2011-04-04T00:12:00.003+03:00

Am promis sa o istorisesc si trebuie sa ma tin de cuvant.

Povestea spune ca undeva, in imparatia ideilor, o echipa de creativi petreceau in fiecare zi un timp considerabil mai mare decat cel alocat brainstormingurilor pentru a decide – prozaic si previzibil? – care sa fie comanda de mancare pentru un pranz mereu intarziat si decalat de pranzul restului lumii. Astfel se face ca, dupa secole de gandit si mai ales razgandit, dupa capricii care eliminiau rand pe rand toate optiunile de pe lista, unicul rezultat al acestei initiative chinuite era ca, rusinos, dar inevitabil, apelam de fiecare data la solutia salvatoare. Cam ca atunci cand scoatem vreo idee de campanie de la sertar. Doar ca solutia noastra de back-up purta stigmatul eternului meniu confortabil (nu si reconfortant) de piept de pui la gratar insotit de cartofi prajiti. In zadar speram noi ca maine, maine, mereu maine avea sa apara adevarata solutie salvatoare, care sa ne duca pe culmile desfatarii gastronomice: puiul venea din ce in ce mai necomestibil, iar cartofii din ce in ce mai cruzi. Pana cand, intr-o zi, Margot a inceput sa amestece aromele.

Si atunci a inceput magia! Confit canardul s-a aratat rumen si satios, boeuf bourguinonul a lasat adanci urme in memoria noastra gustativa, cremele imbiau de fiecare data la mai mult, tartele au aparut sa ne dezvaluie noi dimensiuni – in cel mai scurt timp, mesele noastre se compuneau singure, cu tot felul de potiuni si pulberi fermecate, astfel incat chiar si Gargantua si Pantagruel s-ar fi declarat invidiosi. Dar nu ei erau tinta noastra. Iar mesele noastre nu mai erau doar mese. De fapt, nici noi nu mai stiam ce erau. Pentru ca in camera aromelor secrete – cine mai stie daca era sala de mese ori sala de sedinte? Peu importe! – exista intotdeauna o poarta care sa ne poarte in lumi nebanuite.

Si astfel, evadarile au inceput. Uneori, aveau gust sec, fructat sau lemnos, de cele mai multe ori rosu, fie ca se chema Bordeaux sau Chinati. Alteori, incepeau cu un gust innebunitor si continuau cu ritmuri vechi, personaje fascinante, imagini frumoase, replici spumoase, amintiri, intamplari si intotdeauna cate un strop de poezie.

De acolo si pana aici n-a mai fost decat un pas: Ovi “Behemoth” a venit cu labelul “Bistro Margot” (semn ca, intr-adevar, creativitatea e potentata de arome!), Gambetta si-a pus si el in aplicare priceperea de “Woland”, iar eu, ca o Margareta ce sunt, am continuat sa tes povesti in arome si cuvinte, doar pentru a ma asigura ca, macar pret de o masa, niste oameni zambesc fericiti.

Iar daca ati devenit nostalgici sau doar curiosi, asta e povestea care a inaugurat Bistro-ul.

BISTRO MARGOT - 1 AN

2011-04-01T14:38:00.004+03:00

Cu asta am inceput anul trecut. Ne-am infruptat, ne-a placut si am mai vrut. Asa ca am deschis portile Bistro-ului. Astazi, la un an, ne delectam cu...

asta!

Maine povestim.

Astazi, sarbatorim :)

Cadouri de primavara

2011-03-17T11:25:00.003+02:00

Pe adresa Bistro-ului au sosit doua surprize cu fundita rosie si aroma de primavara. Mare mi-a fost mirarea cand din coletele virtuale au sarit insufletite doua cadouri neasteptate de la Elena si Pansy, carora Margot le multumeste si le imbratiseaza cu drag.

Si cum "dar din dar se face rai" (sau "noblesse oblige", cum imi place mie sa spun), aceste doua cadouri pleaca astazi in zbor peste mari si tari, catre cel mai nou prieten Bistro Margot, Vladimir.
(Sunt tare curioasa ce vraji va face cu ele!)

Intre timp, apasam cu putere acceleratia viselor, alimentam din loc in loc cu ganduri de mai bine si plutim lin catre un loc din care libertatea ne striga. Imi place sa-mi imaginez ca indicatorul arata "Paris".

Asa arata primavara

2011-03-14T11:17:00.004+02:00

Dupa supa-crema de sparanghel si sparanghelul invelit in prosciutto servit cu ceva timp in urma, nebunia continua la Bistro Margot cu o noua surpriza: sparanghelul cu chilli - aici, in varianta la gratar (merge insa la fel de bine si la tigaie). Iar daca gratarul are loc in aer liber, atunci cu siguranta motivul bucuriei se dubleaza :)

Povesti despre nebunia obisnuita

2011-02-23T08:49:00.008+02:00

"Nu moartea conta, ci tristetea si mirarea. Si putinii oameni buni care plangeau in noapte. Putinii oameni buni. Probabil ca patura fusese o femeie care incercase fie sa ma omoare ca sa ma tarasca spre moarte impreuna cu ea, fie sa ma iubeasca sub forma de patura, fara sa se priceapa prea bine... sau poate incercase sa-l ucida pe Mick pentru ca o impiedicase sa ma urmareasca la usa? Nebunie? Bineinteles. Dar ce e normal pe lumea asta? Nu e viata o nebunie? Cu totii suntem dirijati ca niste marionete... arcul se invarteste de cateva ori, dupa care se strica si asta-i tot... si cand te gandesti ca ne traim viata facand tot felul de presupuneri, de planuri, ducandu-ne la alegeri, tunzand iarba... Nebunie, normal, dar ce NU E nebunie?"

(Charles Bukowski - Povesti despre nebunia obisnuita, ed. Rao)

Asa cum Yann Tiersen isi compunea "Les jours tristes", Margot s-a hotarat sa-si scrie si ea, la radul ei, "Les jours fous". Zilele nebune. Si nu doar sa le scrie, ci mai mult: sa le onoreze cum se poate mai frumos: cu o masa la Bistro. Astfel, a rumenit usor file-urile de peste alb in tigaie, apoi le-a lasat in grija cuptorului cateva minute, alaturi de sare, piper si boabe de coriandru, acoperite cu felii de portocala si stropite cu zeama de lamaie.

Intre timp, tigaia a adapostit niste ulei de masline, in care s-a calit o ceapa, bucatele de ardei gras si morcov ras marunt; orezul unchiului Ben, fiert cu doar putin timp inainte, a fost adaugat peste legumele din tigaie, care i-au oferit o culoare minunata, alaturi de sarea, piperul si sofranul adaugate imediat dupa aceea.

Vinul alb le-a tinut - inevitabil - companie. Si tot inevitabil, ceva mai tarziu, Bukowski. Pentru zile nebune, doar povestile lui puteau sa se alature festinului cu cea mai mare naturalete. "Sufletul liber - spunea batranul Charles - e un lucru rar, dar usor de recunoscut, de obicei - pentru ca apartine acelor oameni in compania carora te simti bine, foarte bine". I-am dat dreptate si am fugit catre Bistro. Aici e cald si liniste. Iar afara - o lume nebuna, nebuna de tot. "Nebunie, normal, dar ce NU E nebunie?"....

Vis de primavara

2011-02-15T09:34:00.004+02:00

As vrea sa te visez.

Si in acel vis, sa-mi asez capul pe tine si sa adorm linistit.

Iar cand ma trezesc, sa fie primavara.

Nu sperati ca veti scapa de carti

2011-02-13T20:28:00.006+02:00

S-au scurs zile nebune. Insa chiar si asa, Bistro-ul si-a pastrat, dincolo de portile intredeschise, aerul cald si savorile sale magice au evadat, din cand in cand, imbietor, catre lume. Undeva, pe o tejghea, o carte astepta sa fie inchisa. Si a fost.

Internetul schimba tot – am auzit tot mai des. Si, intr-un univers in care imaginea este suverana, in care pixelii dicteaza mersul evenimentelor, in care clickurile genereaza… tranzactii si profituri, aceste lucruri par perfect coerente. Ce viitor are insa cartea in toata aceasta valtoare tehnologica si ce sanse de supravietuire i se acorda? La aceasta intrebare s-au apucat sa raspunda doi giganti ai culturii contemporane, Umberto Eco si Jean-Claude Carrière, pornind de la premisele profetiilor care anunta disparitia cartii as we know it. Raspunsul? Are 249 pagini si poarta la fel de profeticul titlu “Nu sperati ca veti scapa de carti” (ed. Humanitas, 2010) – o amenintare fascinanta, a carei explicitare nu se transforma doar intr-o pledoarie ferventa in favoarea cartii, ci si intr-o coborare mirifica in lumea ei, in istorie, printre incunabule si volumina, intr-o calatorie printre bibliotecile celor mai mari colectionari, intr-o aventura a ideilor la intersectia trecutului cu viitorul, a cartilor pierdute, parcurse, salvate, citite si a cartilor inca nenascute, neparcurse, necitite, nedescoperite.

Internetul ne-a readus in era alfabetica, in Galaxia Gutenberg: acum toata lumea e nevoita sa citeasca, indiferent de suportul pe care o face. Mai mult chiar, in derularea unui text pe monitor, regasim ceva din gestul arhaic al cititorilor de suluri, acela de a derula un text infasurat. De atunci si pana acum, cartea si-a demonstrat cu fermitate superioritatea asupra oricarui produs tehnologic, iar variatiile sale – spune Eco – nu i-au modificat nici functia, nici sintaxa. Cartea este ca roata. Odata ce ai inventat-o, nu o mai poti depasi.

Astfel incat, daca se aduce in discutie amenintarea Internetului si a suporturilor electronice, ipoteza unei apocalipse a cartilor apare ca o gluma nevinovata: “Sa ne gandim la pana de curent din iulie 2006, de la New York, sa ne imaginam ca se extinde si se prelungeste. Fara electricitate, totul e pierdut definitiv. In schimb, vom putea citi carti la lumina zilei, ori seara la lumanare, chiar si atunci cand toata mostenirea audiovizuala va fi disparut”.

Verdictul ramane ferm: “Cartea a dovedit ce poate si nu vedem alt obiect mai bun decat ea pe care l-am putea crea pentru aceeasi intrebuintare. Poate ca vor evolua elementele sale, poate ca paginile nu vor mai fi din hartie. Dar cartea va ramane ceea ce este”.

Stiu, astazi era ziua declaratiilor de dragoste. Dar asta e o iubire care dureaza cat o viata de om. Si, in unele cazuri, chiar mai mult.

Nu sperati ca veti scapa de carti. Transformati-le intr-o sarbatoare.

Prietenii vechi, povesti noi. Duminica.

2011-02-07T12:11:00.016+02:00

Pentru ca unele lucruri se lasa asteptate mai mult decat am vrea sau am crede... atunci cand ele se intampla, intr-un final apoteotic, merita sarbatorite asa cum se cuvine. Si ce alta zi mai potrivita pentru asta daca nu o dupa-amiza parfumata cu esenta prieteniilor vechi si a povestilor noi, tesute intre timp, a secretelor impartasite cu suras complice si a unui "impreuna" mai puternic decat o departare de 2000 de kilometri? Asta a adus intalnirea de duminica la Bistro Margot, intalnire care a unit persoane cu totul speciale, la fel de calde ca pe vremea cand imparteau cu Margot locurile reci ale amfiteatrelor de la Litere.

Meniul s-a scris si el cu arome alese:

Bruschette cu pomodori secchi si file de ansoa

Bruschette cu rosii si busuioc

O selectie de branzeturi frantuzesti (brie, camembert, roquefort si chèvre) cu struguri

Q uiche lorraine servit alaturi de salata

Tiramisù Veloce (pregatit asa cum recomanda Jamie din experienta sa in Italia: piscoturi insiropate in cafea tare, proaspat preparata - Illy, in cazul nostru - acoperite de o minunata crema formata din 500g de mascarpone, seminte de la doua batoane de vanilie, 4 lingurite de zahar, coaja rasa de la o lamaie si putin sherry sau vin santo; totul a fost asezat in straturi, iar pe stratul final a fost rasa ciocolata noir cu o pondere cat mai mare de cacao).

...Toate acestea au fost insotite de Chianti Classico in cantitati direct proportionale cu bucuria noastra, caci vinul si prieteniile vechi au adus impreuna, pentru o dupa-amiaza de duminica, un buchet de senzatii mai proaspete ca niciodata. Si intreaga poveste se va repeta cat de curand.

Ce n'est pas une promesse, c'est une certitude.

Noblesse oblige

2011-02-05T13:40:00.012+02:00

In urma cu doua zile, Zana Eficientei si-a pus in functiune bagheta magica si a innobilat Bistro Margot cu distinctia de mai sus, pentru care ii multumesc. In plus, Zana a trasat si feerica sarcina ca, pentru a onora blazonul, Margot sa dezvaluie sapte lucruri (un numar impar si la fel de magic) pe care oamenii nu le cunosc despre ea. Si cum noblesse oblige, iar un asemenea gest de curtoazie nu putea fi trecut cu vederea, in ultimele seri am inchis Bistro-ul cu gandul la acele lucruri nestiute sau nespuse pe care, in final, tot n-am reusit sa le disting: cele mai importante lucruri sunt fie cunoscute, fie intrezarite.

Cei mai multi oameni stiu ca atunci cand nu e la Bistro, Margot scrie – si la fel de bine stiu ca si-a facut din asta un mod de viata. Ca daca n-ar scrie, nu-si inchipuie cu adevarat ce ar face. Dincolo de asta insa, poate la fel de multi oameni o intreaba, cel mai adesea, de ce nu scrie o carte. De cele mai multe ori, ca raspuns, Margot zambeste si tace. Asta pentru ca a scris deja o carte. O carte sortita de la bun inceput unui singur cititor. Din aceasta carte a ales astazi Margot sa dezvaluie un foarte scurt fragment – un singur lucru de marturisit lumii, dar care face cat sapte!

“Ne-am despărțit în fața cafenelei, cu buzele înghețate de frig și cu strângerea de inimă că, atunci când aveam să ne revedem, noul an își va fi instalat cursul. Cu bune, cu rele. M-a sărutat; afară curgea un amestec nehotărât de ploaie și ninsoare - o lapoviță capricioasă ce avea să se transforme a doua zi într-o ninsoare măruntă, ghemuită - o așteptam întotdeauna de ziua mea, ca pe un musafir care te vizitează în aceleași zile mereu. El m-a privit încă o dată, cu ochi buni și atât de plini de iubire, apoi mi-a șoptit repezit: Fugi!, ca și cum ar fi vrut să îmi spună: O să te plouă pe aripi; eu mi-am închis iubirea toată între genele pe care poposiseră doi fulgi și i-am zâmbit larg, senin, ca și cum i-aș fi răspuns: Nu-i nimic, mie-mi plouă zborul cu pene”.

Celor mai buni (prieteni)

2011-02-02T23:49:00.005+02:00

Pe unul l-am iubit din prima clipa – e si imposibil sa nu-l iubesti. Celalalt mi s-a parut mult timp cel mai nesuferit, arogant si rece om pe o raza de cativa kilometri - pana cand am vorbit prima oara. Unul debil, altul senil. Nu intelegeam cum se intelegeau. Poate ca aveau nevoie de un element catalizator. Poate ca nu intamplator a aparut Margot. Si astfel, dincolo de cateva sloganuri care-au ajuns pe buzele oamenilor, am descoperit - impreuna - cel mai creativ concept dintre toate: cel al unei prietenii "Jos Palaria!"

Cu gandurile astea si cu o emotie la fel proaspata ca dimineata m-am trezit si am aranjat sparanghelul curatat in tavita de la cuptor. L-am condimentat cu ce am gasit mai colorat si mai parfumat la indemana: sare, piper, praf de chilli, ierburi de Provence, boia dulce, oregano; l-am imbracat in ulei de masline si prosciutto si l-am lasat sa mocneasca acolo, la caldura, asa cum m-am simtit si eu langa ei. Apoi am pregatit un sos de beurre blanc, minunat alaturi de manunchiurile de sparanghel si niste bucatele de parmezan ras au intregit festinul. Cateva bruschette cu pomodoro secchi si file de ansoa s-au ivit si ele, iar un tiramisu veloce a fost incropit in doar cateva clipe si amintiri care au continuat sa se iveasca.

Trei delicii surprinzatoare pentru trei ani frumosi alaturi de oameni frumosi. Meritau o fuga prin gerul necrutator pana la The Wine Shop pentru un Prosecco. L-am savurat printre rasete si impresii de atunci, din prima zi. N-a mai fost timp pentru poze, dar am facut liste de alte fantezii gastronomice pe care am promis sa le punem in aplicare luna viitoare, la un an de Bistro Margot. La urma urmei, bistro-ul le apartine si lor la fel de mult pe cat imi apartine mie…

Fara ei, nicio zi n-ar fi la fel. Si nici Margot n-ar fi.

Quand notre coeur fait boum

2011-02-02T10:14:00.005+02:00

French toast cu sirop de artar si fructe (mic-dejun prezentat mai demult aici).

Un cantecel vesel si sprintar, din coloana sonora a filmului "A good year", despre care am mai povestit tocmai la inceputurile bistro-ului (adica aici).

Picturi atarnate pe peretii bistro-ului mai puteti vedea aici, aici, aici si aici.

Salut, c'est encore moi

2011-01-28T13:16:00.016+02:00

...si encore une fois m-a pocnit un dor nebun, nestavilit, atotcuprinzator, mistuitor, incomensurabil de Paris. Si dupa cateva suspine sfasietoare demne de tangourile argentiniene, am mai faurit o tura de rochers si mi-am spus: e semn ca primavara e aproape. Si Parisul la fel.

Asa ca m-am asezat si i-am scris o scrisoare.

"Stiu ca ma astepti.

Stii ca voi veni.

Doar ca, stii, lucrurile aici nu sunt asa de simple pe cat ar trebui sa fie.

Nu-ti face griji pentru mine, sunt bine. Rezist de minune atunci cand ma gadesc la tine. Uneori, imi bat propriul record la disimulare, atunci cand zambesc larg, iar oamenii care ma privesc nu au nici cea mai vaga banuiala ca lumea din mine se prabuseste si ma doare. Nu e usor, dar rezist. Si sper. Si mi-e dor de tine. Si atunci cand mi-e dor, coc croissante si modelez rochers au chocolat pe care nu le savurez niciodata. Si ma trezesc in noapte, ascult mersul primului tramvai de dimineata, strabatand romantic bulevardul si timpul, fauresc planuri si vise care se evapora odata cu zorile.

Dar va veni o zi cand toate se vor fi terminat. Atunci te voi imbratisa puternic, voi plange, da, voi plange de fericire, voi ameti, imbatata de vise si de emotie, voi alerga in soare si voi canta.

Atunci ne vom revedea. Tu - la fel de seducator, eu – mai fericita ca oricand.

Si ne vom saluta:

Salut! C'est encore moi..."

Joe Dassin - Salut from Fadi Nader on Vimeo.

Scandalurile trec, legenda ramane. Serge Gainsbourg.

2011-01-26T23:32:00.012+02:00

“M-am nascut sub o stea nenorocoasa – steaua galbena”, obisnuia sa spuna Serge Gainsbourg – cel pe care filmul de ieri, in regia lui Joann Sfaar, ni l-a adus la Bistro. Cu toate acestea, steaua lui de evreu refugiat in Paris l-a purtat catre o glorie pe care nici macar nu o banuise sau pe care, dimpotriva, poate a stiut dintotdeauna ca avea sa o traiasca. Si-a detestat mereu numele sau adevarat – Lucien Ginsburg, lucru care l-a facut sa adopte, in 1945, odata cu prima sa aparitie televizata, numele cu care a si ramas cunoscut – Serge. Si asta nu datorita rezonantei sale franceze, ci pentru ca facea referire la descendenta sa rusa.

Inca de la o varsta foarte frageda, Serge Gainsbourg a fost cine a vrut el sa fie. “Uratenia e mai puternica decat frumusetea, spunea el, pentru ca dureaza” – exemplul lui este cel mai elocvent. Fara a fi un prototip clasic de frumusete, si-a construit destul de timpuriu o reputatie de cuceritor, fiind celebru pentru relatiile sale cu cele mai atragatoare femei ale vremii: Brigitte Bardot, Juliette Greco, Jane Birkin, pe langa (sute de) altele.

Monstruos si fermecator in egala masura, asemanat de unii cu Sinatra, de altii cu Elvis, Gainsbourg (interpretat in film de Eric Elmosnino a carui asemanare cu artistul este uluitoare) s-a impus ca primul mare star al epocii moderne franceze, un adevarat icon – recunoscut nu doar ca un compozitor de succes, ci si ca un veritabil sex-symbol.

Incrancenarea de a trai mereu liber l-a facut, in final, sa duca si scandalul la nivel de arta – un vartej de controverse pe care filmul lui Sfaar il surprinde magistral: colaborarea cu France Gall, lolita careia i-a compus niste minunate ode sexuale deghizate in hituri castigatoare la Eurovision; scurta, dar inflacarata sa poveste de dragoste cu zeita rasfatata a Frantei, Brigitte Bardot, pentru care a compus “Initials BB” si celebrul “Bonnie and Clyde” (si Laetitia Casta, desi fara veleitati actoricesti uimitoare, o intruchipeaza magnific pe BB); arhicunoscuta piesa “Je t’aime (moi non plus)”, eliberata in anul de gratie 1969 si presupus inregistrata in timpul unui preludiu dintre el si Jane Birkin, a fost interzisa de BBC si a oripilat Vaticanul (Lucy Gordon a facut, si ea, un rol foarte bun ca Jane Birkin – din pacate, a fost chiar ultimul sau rol, ea alegand sa se sinucida inainte ca filmul sa fie lansat); versiunea reggae a Marseillezei pe care a inregistrat-o in Jamaica i-a atras antipatia vehementa a Frontului National, iar penultimul sau album, Love on the Beat, l-a facut sa fie din nou infierat (lucru pe care filmul nu il mai surprinde) pentru scandalosul duet cu fiica sa, Charlotte, pe piesa “Lemon incest”.

Isi construise un alter-ego pe care-l denumise Gainsbarre (“la gueule” in film), partea intunecata din el, care il indemna permanent la iresponsabilitate si la autodistrugere, cea care l-a determinat sa abandoneze mai intai pictura, apoi familia si in final, pe el insusi. Totusi, pentru Franta el a ramas mereu un symbol al libertatii, un boem, un artist admirat in egala masura de vechile si de tinerele generatii. La moartea sa, in 1991, s-a spus despre el ca a fost “acest Baudelaire al muzicii” si ca “a intruchipat un anumit ideal de libertate” – lucru care este in continuare vizibil cu ochiul liber: resedinta sa din 5bis, Rue de Verneuil este singura casa din Paris ale carei ziduri au fost “murdarite” de graffiti si poezii – la cererea sa, prin testament. Uratenia dureaza – asa cum el insusi credea. Dar nu pentru ca e mai puternica decat frumusetea. Ci pentru ca, uneori, uratenia este frumusete.

Serge Gainsbourg: Vie héroïque

2011-01-26T00:41:00.004+02:00

Seara de film astazi la Bistro Margot. Ruleaza "Serge Gainsbourg - Vie héroïque". Turnam un Bordeaux rosu sec si privim. Impresii, maine.

Gustul bucuriei care va sa vina

2011-01-24T22:34:00.003+02:00

Uneori, mi se intampla sa mi se faca dor de cate un lucru pe care nu l-am trait niciodata.

De locuri pe care nu le-am vazut niciodata. De oameni pe care nu i-am cunoscut. De gesturi pe care nu le-am facut, de cuvinte pe care nu le-am spus, de povesti pe care nu le-am scris, de amintiri pe care nu le-am avut.

Mi se face un dor cumplit de toate astea, ca si cum as sti, intr-un coltisor ferit de toate reflectoarele prezentului, ca am mai fost odata acolo, printre ele, ca si cum as sti, intr-un soi de hybris ciudat, ca acele lucruri care imi lipsesc atat de fapt imi apartin. Si atunci stiu: le meilleur est encore à venir.

Cu dans de fulgi pe fundal si Edith Piaf in surdina, atmosfera a devenit si mai calda astazi, la Bistro, cand am incercat pentru prima oara supa crema de sparanghel. Nimic mai usor si mai savuros intr-o zi de iarna ale carei cumparaturi au adus, pe langa obraji inrositi si zambete naive, doua manunchiuri de sparanghel verde si proaspat, un praz, o ceapa alba si o telina. Sparanghelul, curatat si taiat in bucatele, a fost separat in tulpini si muguri. Intr-o oala am pus la incins ulei de masline, in care am dat lasat sa cada prazul, ceapa si telina, toate taiate bucatele, cateva minute, cat sa nu prinda culoare. Am adaugat tulpinile de sparanghel si 1,5 l de supa de pui, apoi am lasat sa fiarba 20 de minute. De aici, continutul a fost transferat in blender, devenind o crema delicioasa – mutata si ea, la randul ei, din nou in oala, unde a fost asezonata cu sare si piper. Am adaugat si mugurii, pe care i-am sotat inainte, am pus la prajit doua felii de ciabatta stropite cu ulei de masline si am asezat peste fiecare cate un ou-ochi.

M-am oprit si am inchis ochii, lasand loc unui zambet larg sa apara: supa avea gust de bucurie si de nou. Ca toate lucrurile alea frumoase de care mi-e dor si care or sa vina. Poate chiar in curand.

Cartile care ne-au facut oameni

2011-01-22T14:00:00.005+02:00

Nu-mi amintesc foarte clar de prima carte citita. Nici de a doua, nici de a treia. Poate pentru ca ele au existat, cumva, dintotdeauna in mainile mele. Dincolo de fascinatia mea pentru carte ca obiect estetic (iubesc si acum calitatea si mirosul hartiei, copertile, scrisul), cartea ca obiect cultural a generat in mine straturi umane pe care, uneori, nu le-am constientizat chiar atunci, insa mai tarziu am realizat ca fara ele nu as fi fost cu siguranta la fel.

A fost, mai intai, de foarte timpuriu, fascinatia figurilor de stil – a mestesugului de a aranja cuvintele, de a te juca prin si cu ele, ca un vrajitor ce le face sa zboare exact in directia in care vrea el. “Je rêve d’un monde où on mourait pour une virgule”, spunea undeva Cioran, parca citidu-mi gandurile.

A fost, apoi, un fel de a privi lumea. Urmat de un fel de a simti lumea. De a-i asculta freamatul, forfota, gandurile, chinurile, bucuriile – puterea de a fi pe strada, in fata unui semafor si de a vedea in acel simplu semafor o poezie, o ordine, un timp, un sens.

A fost, apoi, impulsul de a scrie, reactia imediata, aproape viscerala pe care cartile au trezit-o in mine. Atat de mult, incat scrisul a devenit, in cazul meu, mult mai mult decat meserie. A devenit modus vivendi.

“Cartile care ne-au facut oameni”, aparuta la Humanitas la finalul anului trecut si coordonata de “omul care aduce cartea”, reuneste povestile a nouasprezece personalitati culturale ale Romaniei de azi care au acceptat sa-si marturiseasca primele intalniri cu autori sau carti ce i-au marcat, i-au format, le-au “construit inteligenta, demnitatea si statura morala”.

La unele am zambit, altele m-au emotionat, la altele am vibrat – cu toate astea, tot nu pot sa nominalizez cartile care “m-au facut om”. Pentru ca aceasta afirmatie cu aer usor grav contine in ea un proces deja incheiat, o borna ce marcheaza, intrucatva, un capat. Ori, pentru mine, nu exista sfarsit. Fiecare carte pe care o citesc ma face om. Inclusiv aceasta.

E un timp perfect pentru lectura. Iar daca se intampla cumva sa va desprindeti de paginile carora v-ati dedicat pentru o pauza de ceai la bistro, poate rupeti putin timp sa-mi spuneti: care sunt cartile care v-au facut oameni?

Dimineti divine: iaurt grecesc cu nuci, miere si struguri

2011-01-20T22:52:00.000+02:00

Desigur, ea e o bratara
purtata la mana de un zeu
ea e mai linistita spe seara
desi e nelinistită mereu

Ea luceste toata in luna
cand zeul isi ridica bratul zambind
o lebada bruna
cu plisc de argint

Zeul e invizibil. Nu se vede
decat ea la glezna mainii lui
batand in cerul negru si verde
vederea mea ca un cui.
(Nichita Stanescu - Desigur)

Aveti grija, zeii se pot ascunde uneori printre muritori.
Daca nu i-ati recunoscut inca, nu va temeti.
Candva, niste dimineti divine o sa vi-i descopere.

Paris, je t'aime (partea a II-a)

2011-01-19T12:15:00.000+02:00

Parisul meu, desi indepartat, incearca frecvent noi si noi retete de croissante cu unt, pe care le coace, blasfemic, la cuptorul electric, fara sa fie vreodata multumit pe deplin de rezultat. Maestrii patiseri se bat mereu cu pumnul in piept ca niciodata croissantele de casa nu vor iesi la fel de pufoase ca cele facute de ei. Eu nu ii cred pe deplin si plec din nou in cautarea secretului. Astazi l-am cautat aici. Tot nu au iesit perfecte. Dar asta n-are prea mare importanta.

Pentru ca, in micul meu univers, Parisul are oricum o sonoritate aparte. Este orasul lui Hugo, al lui Balzac si Zola, al lui Marat, Robespierre si Danton, dar este, mai presus de toate, oras al luminilor, al rasului si al placerii. Roma are mai multa majestate, Venetia mai multa frumusete, Londra mai multa bogatie, dar Parisul are singurele doua lucruri pe care celelalte orase nu le vor stapani niciodata: Revolutia si iubirea. Ceea ce nu e de mirare, din moment ce amandoua au acelasi rezultat: trezirea, viata si libertatea.

Parisul meu este orasul oamenilor grabiti sa traiasca, un loc care poarta in el o melancolie a plecarilor si un lirism al regasirilor. Este orasul amantilor vesnici, al poeziei privirilor si al desfatarii dorintelor. Este orasul inimilor care freamata. Este orasul densitatii din aerul incarcat de emotii climatizate.

Fiindca mai presus de toate, Parisul meu se tine de mana, hoinareste pe stradute pietruite, viseaza sub lumina difuza a felinarelor si se rataceste in catifelarea cearceafurilor rosu-bordeaux. In Parisul meu canta Piaf, pentru ca "à Paris, les amants s'aiment a leur facon". Et les gens font l'amour, tandru, intens, lipiti, asudati, paroxistici, pana cand trupurile li se evapora odata cu aburii cafelei de dimineata, iar ei nu mai pot iubi decat cu gandul.

Parisul meu este Povestea. Iar Povestea are doua roluri principale. Unii spun See Paris and die. Margot spune LIVE Paris and die.

Paris, je t'aime (partea I)

2011-01-19T12:03:00.000+02:00

N-am ajuns la Paris ca un strain, ci ca pelerinul care se indreapta catre tinuturile cele mai intime ale visului sau, catre o Terra Nostalgia. Panoramele si azilurile lui Balzac, pantecele Parisului naturalist al lui Zola, spleenul Parisului baudelairian, batranelele cochete si maghrebinii cu iz exotic, hotii si prostituatele cu parfumul amar din Florile raului, saloanele si trasurile proustiene, Podul Mirabeau al lui Appollinaire, Montmartre, Pigalle, Place de la Concorde, bulevardul Saint-Michel, Champs-Elysées, Sena, toate astea nu erau decat adevarate picturi impresioniste stropite de soare, ale caror nume imi aprindeau visele. Mizerabilii lui Victor Hugo, afisele publicitare ale lui Toulouse-Lautrec, baricadele, rumorile istoriei, frenezia poeziei, muzica, toate mi s-au invartit in minte cu mult inainte de pune piciorul pe pamantul Parisului. Parisul descris necontenit, figurat, reprodus, a devenit vis. Stiai ca Balzac il numea "Orasul cu o suta de romane"?

Aici, in Paris, se spune ca este patria celor care nu-si gasesc patria, a sufletelor cu pletele in vant, pentru ca in arta nu exista straini. Ci doar libertate.

Azi cuceresti lumea. Restul mai poate astepta.

2011-01-18T09:23:00.000+02:00

…Si apoi, sunt zilele acelea in care redescoperi lumea. In care te trezesti nauc si buimac de lumina care te anunta ca e timpul sa traiesti, de zgomotul tramvaiului care se perinda, romantic, pe bulevardul care forfoteste deja, de porumbeii care vin pe pervazul tau, sa-si ceara portia zilnica de firmituri cu care i-ai invatat si care iti starnsc primul zambet al zilei, intr-un colt al gurii, pentru simplul fapt ca unul e rotofei si gures, iar celalalt e delicat si sprintar.

Si nu stii nici macar in ce zi suntem, dar stii ca afara e o falsa primavara care te orbeste cu miresmele ei, ca si cand ar trimite un ravas de instiintare doar sa iti spuna: sunt pe aproape. Si-atunci decizi sa o astepti asa cum trebuie, inhati niste sparanghel si-l perpelesti in unt, condimentezi cu sare si piper, torni cateva oua batute peste el si te bucuri de o minunata frittata, peste care nu mai ramane decat sa adaugi sos iute, harissa ori un simplu ketchup.

Ziua e a ta si stii ca, la fel ca primavara, mai este cineva care vine sa te vada. Iti infasori un fular la gat si lasi aerul proaspat sa iti inroseasca obrajii. Nu-i asa ca iubesti diminetile insorite de ianuarie? Patinoarul e inca deschis, gheata straluceste mai frumos ca oricand, iar tu decizi ca azi iesi si cuceresti lumea. Restul mai poate astepta pana maine.

Va exista poezie si in 2011

2011-01-16T19:46:00.000+02:00

“Va exista poezie si dupa Auschwitz, va exista poezie si dupa marketing, si dupa Apocalipsa”. Asa incepea dedicatia de pe cartea pe care am primit-o de ziua mea de la bunul meu prieten, Ovi – parafrazandu-l, la randul lui, pe Paul Celan. Si nici ca exista mod mai frumos de a deschide usile Bistro-ului pentru un an nou, plin de culori, de miresme, de arome nebanuite si, fireste, plin de poezie.

Poezia portilor deschise a adus, la Bistro Margot, in sfarsit, o mai veche prietena pe care asteptam de mult sa o intalnim: timpul si sincronizarea programelor noastre a decis ca acum era momentul potrivit. Zazuza de la Gulaschsuppe a fost surpriza din debutul anului – pe care am primit-o, ca o gazda buna, nu doar cu bratele deschise, ci si cu un gen de poezie insusita pe malul Rhonului, mereu dulce si reconfortanta. Aproape clasica, am zice: Rochers au chocolat - niste delicioase bombonele care pot fi preparate foarte usor, amestecand ciocolata topita in unt cu alune, migdale, fructe, fulgi de porumb, menta sau orice altceva va indeamna imaginatia.

Asadar, portile Bistro-ului raman deschise. E rost oricand de noi oaspeti; fie ei oameni frumosi, fluturi de primavara, flori, vise, note muzicale sau note parfumate, savori neasteptate sau dorinte nebunesti, fantasme suprarealiste, culorii vii, inimi frematande, cuvinte , desfatari inefabile – pe toate suntem gata, aici, la Bistro, sa le imbratisam fara urma de ragaz, apoi sa tragem un scaun mai aproape si sa le ospatam cu tot ce avem mai de soi: “Iubeste. Scrie. Viseaza. Gourmet-ul va veni apoi de la sine” – asa se incheia dedicatia de pe cartea mea.

Da, va exista poezie si in 2011. Si tot parfum frantuzesc va avea.

Sablés si zile colorate

2010-10-24T23:26:00.000+03:00

Ca mai toate prajiturelele frantuzesti, les sablés au povestea lor. Sau, si mai bine spus, povestile, pentru ca istoria lor urca destul de mult in timp si, dupa cum vom vedea, spre deosebire de majoritatea specialitatilor nascute din creativitatea oamenilor simpli de a supravietui, les sablés au o descendendenta nobiliara atestata istoric.

Asadar, legenda biscuitilor de astazi incepe undeva prin secolul al XVII-lea, cand apar, pentru prima data, mentionati in corespondenta pe care Madame de Sévigné o intretine cu fiica sa. Acolo se aminteste despre obiceiul printul Condé de a organiza o receptie fastuoasa in fiecare prima zi de luni a fiecarei luni (le premier lundi du mois). Astfel se face ca in prima zi de luni a lunii iulie 1670, faimosul bucatar al casei, Vatel (Maitre d'Hotel), a servit oaspetilor "o multime de prajiturele seci si rotunde". Marchiza de Sablés (din aceeasi familie care a dat si numele orasului Sablé-sur-Sarthe), pe numele ei Madeleine de Souvré care era prezenta la eveniment, s-a erijat in ambasadoarea acestor biscuitei, aducandu-i spre degustare regelui Ludovic al XIV-lea, care, conform legendei, a cerut ca de atunci sa-i fie serviti in fiecare dimineata la micul-dejun.

Cu acest precedent istoric pe post de pretext, locuitorii din Sablé-sur-Sarthe sustin sus si tare ca ei sunt inventatorii faimosului biscuit. Ce stim insa sigur este faptul ca la 31 iulie 1924, un cofetar din Sablé-sur-Sarthe, pe numele lui Yvon Etienne, depune brevetul de inventie pentru marca "sablé de Sablé", produs pentru care, cu doar un an inainte, castigase o medalie de argint la expozitia intenationala din Mans.

Reteta insa nu este deloc pe atat de complicata pe cat este aburul legendei din jurul acestor biscuiti. Pe scurt, exista trei pasi simpli:

1. 150 g unt se bat impreuna cu 100 g zahar, 1 ou si o esenta de vanilie;

2. 260 g faina se amesteca impreuna cu 1 lingurita de praf de copt si un praf de sare.

3. din cele doua amestecuri anterioare se formeaza un aluat, care se da la rece timp de 1 ora, dupa care se intinde si se taie in forme rotunde. Acestea se ung cu ou batut cu lapte, iar deasupra lor se "deseneaza" un tipar de patratele, cu ajutorul furculitei sau al unei scobitori. Se coc in cuptorul preincalzit pana devin aurii (cam 20-30 de minute). Ii puteti servi, asemenea Regelui Soare, la micul-dejun, insotind o cafea inspumata si tare.

Oricum ati decide sa-l serviti insa, trebuiti sa fiti siguri ca exista cineva care va vegheaza. Si acel cineva este insasi Confreria micului sablé din Sablé, care s-a constituit ca un organism - purtator de cuvant al micului biscuit. Si, pentru ca activitatea ei sa fie un bine delimitata de la bun inceput, confreria si-a stabilit si niste misiuni foarte clare: sa vegheze la respectarea calitatii sable-ului, la respectarea traditiei, pe care sa o faca si mai mult cunoscuta, atat pe intreg teritoriul Frantei, cat si dincolo de granitele ei.

Cu toate acestea, istoricii sunt insa de parere ca "les sablés" ar fi mai degraba o inventie normanda, datand din secolul al XIX-lea, de undeva din zona Lisieux si pun in legatura denumirea lor cu termenul "sable", care in franceza inseamna nisip, datorita texturii nisipoase si a aspectului auriu al biscuiteilor. Dar cum noua ne plac povestile gastronomice, nu puteam rata ocazia sa va istorisesc una in plus. In orice caz, trebuie sa stiti ca "les sablés" sunt in final niste biscuitei care va vor colora zilele intr-o explozie de bucurie. Margot va doreste o saptamana in care sa visati asa....

si care sa arate cel putin asa:

Margot, special guest pe Gulaschsuppe

2010-10-21T09:18:00.000+03:00

Astazi, Margot se muta cu bistro cu tot pret de o tarte a l'oignon pe Gulaschsuppe, unde a fost invitata ca special guest. Happeningul nu se opreste insa aici: maine, urmeaza varianta 'austriaca' a tartei cu ceapa, Zwiebelkuchen. Experimentam, ne distram si ne desfatam papilele, teoretizam pacatul culinar - desi, cu asemenea ispite si desfrauri, Zazuza si Margot si-au castigat de mult un loc asigurat in infernul gastronomic! Pe scurt, tarta arata asa:

Cum a fost pregatita si care este povestea din jurul ei, puteti afla numai mergand aici, adica in locul in care se intampla evenimentul.

Cinnamon Rolls cu iz de sarbatoare

2010-10-17T07:10:00.000+03:00

Cald, in sfarsit. O planeta intreaga, colorata si calda. Asternuturi pufoase si parfumate. Ferestre groase, dincolo de care se mai aude, surd si efemer, doar sunetul tramvaiului care-mi aminteste constant de primul capitol din Maestrul si Margareta. In rest, doar liniste peste oras, o liniste ca aceea dinainte sa te ridici din pat si sa constati ca totul zace acoperit de zapada. Clipa aceea perfecta cand uiti cu desavarsire de nametii pe care va trebui sa-i traversezi, de straturile de haine in care va trebui sa inoti, de nervii pe care va trebui sa-i consumi pe strazile care n-au fost deszapezite si doar iti lasi sufletul sa se faca mic, iti lipesti nasul de geam si esti incantat ca, din senin, atunci cand te-ai asteptat mai putin, pe nesimtite, un lucru atat de frumos s-a intamplat. Nu e vremea Sarbatorilor inca, dar in casa miroase a scortisoara si a vise, iar culorile se aprind rand pe rand, gata sa straluceasca.

Sa deschizi si sa incingi cuptorul cu arome care se raspandesc in intreaga casa cand dincolo de ferestrele inca acoperite nici nu s-a crapat de ziua - uitasem ce senzatie minunata poate fi! Pentru cinnamon rolls ( sau cinnamon buns sau kanelbulle, asa cum mai sunt numite la ele acasa) am folosit o improvizatie sublima, dictata spontan de simtul de sarbatoare; de altfel, duminica dimineata, la ora 6, fiti siguri ca nu exista nici urma de cantitati exacte. Un aluat a fost pregatit dintr-o jumatate de pachet de faina, 1 pachetel de drojdie uscata, 2 linguri de zahar, un sfert de pachet de unt, un praf de sare si o cana de lapte (maiaua din cateva linguri de lapte, o lingura de zahar, una de faina si drojdia a fost pregatita in prealabil si lasata la crescut un sfert de ora). Apoi, bine framantat si acoperit, aluatul a fost lasat la dospit o ora. Intins, a fost acoperit cu un amestec din o jumatate de pachet de unt, 3-4 linguri de zahar fin, cateva linguri de scortisoara si bucati de miez de nuca. Totul a fost rulat si taiat in bucatele cam de 2 cm. Rulourile au fost unse cu lapte si date la cuptor timp de 20 minute, la o temperatura de 200 grade. La 10 minute dupa ce au fost gata, s-au bucurat si de o glazura minunata pregatita din sfertul ramas de la pachetul de unt, o cutie de crema de branza (125 g), 1 pachet de zahar pudra (80 g) si o esenta de vanilie.

Dar, pana la acest moment, casa mirosea deja atat de frumos incat imi venea sa alerg si sa impachetez cadourile. Asa ca am impachetat vise, ganduri si tablouri ale unei alte lumi.

Lumina s-a ivit intre timp; orasul pare mai trist asa, si mai gol. Mai sunt inca multe de facut. Acopar fereastra si ma intorc la culorile mele. In casa inca e cald si frigul de afara nu se simte. Mi-e dor de Craciun si de bucurie. Mi-e dor sa fac bradul si sa mi se indeplineasca dorintele.

Felicitari, culori si dans

2010-10-13T10:46:00.000+03:00

Kadiavsdutzu de la Sanctaphrax s-a gandit sa ne felicite si sa ne spuna ca urmareste cu drag ce se scrie, ce se gateste si ce se mai intampla in general pe aici, pe la Bistro Margot.

Ii multumim tare mult pentru asta si speram sa ii delectam in continuare privirea, sufletul, curiozitatea, entuziasmul si buna-dispozitie din fiecare zi cu lucruri la fel de frumoase. Pentru primul dintre ele, Margot isi deschide jurnalul de arta si trimite inspre Kadiavsdutzu aceasta insemnare in acrilice - speram sa-i fie pe plac si sa-i starneasca un zambet stralucitor ca soarele (superb) de afara!

Si pentru toti ceilalti care ne urmaresc cu drag, o invitatie la dans!

Laissez tomber les malheurs pour une fois
Allez, venez, reprenez avec moi :)

Surviving Dimanche

2010-10-10T17:42:00.000+03:00

A venit toamna si in loc sa-mi acopar inima cu ceva, eu o descopar si mai mult si o las sa vorbeasca liber, fie prin culori, fie prin cuvinte. "Scrie, dragul meu. Scrie orice", l-a sfatuit intr-o zi Picasso pe secretarul sau, Sabartes. "Scrie pentru tine, daca vrei si chiar daca o vei face numai pentru tine, ai sa vezi cum iti trece uratul..." Am aplicat aceeasi maxima pentru pictura. It's all about painting these days: sa pictez panze, zile, vieti. Si sa fac in asa fel incat, intr-o zi, arta sa poata hrani si ea o viata...

Dar, mai intai de toate, ne-am hranit cu un mic-dejun care, intocmai ca la madeleinele lui Proust, a avut darul de a reinvia amintiri calde, in contrast cu dimineata intunecata. Gauffre cu ceai de roiboos, scortisoara si ghimbir.

Zucchini in padella. Sau stilul italienesc de a praji dovleceii: in ulei de masline, alaturi de cativa catei de usturoi si ardei iute tocat marunt, condimentat cu oregano, sare si piper, acoperiti cu un capac si prajiti la foc mic aproximativ 10-12 minute. Ultimele doua minute gazduiesc in tigaie si 3 file-uri de ansoa in ulei apoi, dupa gust, zeama de lamaie pentru a echilibra iuteala ardeiului. Serviti pe crostini pot colora frumos o zi de octombrie!

Iar daca tot vorbim despre culori de octombrie, nimic mai potrivit decat asocierea spontana si intuitiva de legume si fructe, de arome si texturi, de nerabdarea de a gusta si de extazul glorios al momentului cand in sfarsit savoarea descinde pe farfurie! Mere, pere, gutui amarui cu puf galben ca de pui, carne - dupa preferinte, niste carnaciori potentatori de arome, legume din oferta (bogata) de toamna si condimente cu iz de vara (oregano, ierburi de Provence, petale de levantica) - o paleta a inspiratiei de moment, pe care prietena noastra Zazuza (Gulaschsuppe) a descris-o si executat-o maiestuos aici.

Fauvismului culinar i s-a subscris dezmatul cultural cubist: am terminat in sfarsit biografia lui Picasso, sub semnatura Antoninei Vallentin si am completat lectura cu o garnitura mult asteptata de film. "Surviving Picasso", in regia lui James Ivory, a fost - nu o dezamagire - ci, mai onest spus, o neimplinire a asteptarilor mele cu privire la ceea ce credeam ca urma sa vad. In schimb, am vazut un Picasso distorsionat destul de mult ca personaj, fara sa inteleg exact de ce a fost nevoie de aceasta demitizare a lui. In plus, cu toata admiratia mea (nemasurata) pentru Anthony Hopkins, eclectismul filmului nu mi s-a parut chiar de bun augur in acest caz: avem un Picasso hispanic, interpretat de un britanic, intr-un spatiu francez, Parisul de la inceput de secol XX, al carui spirit l-am regasit totusi prea putin. Foarte autentica am gasit-o insa pe Julianne Moore, in rolul Dorei Maar. O scena in care filmul a pastrat ceva din spiritul Picasso regasit in biografie este cea redata mai jos.

Dincolo de toate astea, la caderea noptii, raman doar cuvintele, culorile si dragostea. In nuante mai mult sau mai putin fervente, dupa stralucirea zilelor. Caci, dupa cum spunea Picasso, "pictorii adevarati nu se pot culca niciodata pe lauri. Ei stiu doar sa duca o existenta eterna si mizerabila, aceea de pictori". Ma intorc in coltul meu de lume colorata. E timpul pentru la joie de vivre.

Arta, nu gluma! - partea a doua

2010-10-07T23:26:00.000+03:00

Grupul scriitorilor mancatori de mici saluta decernarea Nobelului pentru literatura!

Criticii stiu de ce.

Arta, nu gluma!...

2010-10-04T12:18:00.001+03:00

Picasso, spre deosebire de criticii pe care i-am intalnit saptamana trecuta, avea un respect deosebit pentru cei care manuiau cuvintele; numele de poet a fost intotdeauna pentru el un titlu de noblete. Intalnirile cu Max Jacob si Apollinaire l-au marcat suficient cat sa-l faca sa proclame atelierul sau din Bateau-Lavoir un loc de intalnire a poetilor. Legenda spune chiar ca ultimul sau cuvant pe patul de moarte a fost Apollinaire.

Picasso, spre deosebire de criticii pe care i-am intalnit saptamana trecuta, refuza constant sa faca vreun comentariu asupra tablourilor sale. Explica mereu acest lucru prin faptul ca nu si-a propus niciodata sa picteze simboluri; s-a intamplat sa picteze pur si simplu imaginile care-i rasareau in fata ochilor, fara a incerca sa insereze in ele sensuri ascunse. „Pentru mine, un tablou vorbeste prin el insusi, la ce bun sa-l imbacsim cu explicatii?”

Lui Picasso, artistii din Barcelona i-au reprosat cel mai des ca picturile sale au prea mult suflet (tocmai de aceea el si-a gasit implinirea la Paris). E un lucru pe care nu l-as putea reprosa niciodata criticilor pe care i-am intalnit saptamana trecuta. Si asta nu pentru ca n-ar avea suflet (am o slaba speranta ca au totusi unul, desi in decursul conversatiei noastre nu mi-au dat vreun indiciu ca ar avea), ci pentru ca imi place sa acord respectul cuvenit interlocutorilor mei. De altfel, oamenii nu sunt doar critici de arta, ci si curatori, scenaristi, regizori si scriitori in curs de publicare. Niste persoane polivalente, on va dire. Atat de polivalente, incat stiau cam tot despre toate, ceea ce m-a facut, desigur, sa tac si sa-i ascult intreaga seara. V-am spus doar ca imi place sa-mi respect comesenii, mai ales cand ne aflam in fata unui pahar de mojito. Asa se face ca am aflat o multime de lucruri pe care, probabil, ar fi trebuit sa le stiu, avand in vedere ca materialul meu de lucru sunt cuvintele si imaginile. Doar ca, stiti, de obicei nu-mi pun problema trivialitatii micilor din meniul unui scriitor. Am cateva retineri in face o comparatie intre Hertha Muller si Sanda Marin (dar eu sunt un doar un biet om de Litere, nu un critic de arta; plus ca din Sanda Marin n-am gatit nimic inca). Si inca astept cu nerabdare ca noul roman al lui Michel Houellebecq, „La carte et le territoire”, sa ajunga si in Romania – desi, conform criticilor, singurul merit al acestui scriitor e ca s-a nascut in spatiul francez. Norocul lui ca acolo n-au mici, el e si-asa suficient de trivial.

Ieri am terminat de pus laolalta bucatile picturii pe care am rupt-o dintr-o mahnire intensa la intoarcerea de la intalnirea cu criticii. Sortii au facut sa obtin exact aceleasi nuante din combinatia de culori. Diferenta este aproape invizibila. Gurile spun ca abia acum mi-am facut statementul de artist.

Prefer sa pastrez aceasta pictura pentru Maestrul meu. Pentru ca, in loc sa-mi pierd vremea cu judecati emise fara niciun fundament si opinii categorice, inca aleg sa iau din viata asta ce vad eu mai frumos, sa iubesc cat pot, sa respir poezie pentru ca nu pot altfel.

Criticilor cu principii gastronomice le pot oferi insa aceasta minunata mousse de saumon, care combina numai ingrediente alese (crema de branza sau ricotta, somon fume, sare, piper, suc de lamaie, o salota, cateva capere, frunzulite de chives si ulei extravirgin de masline), dupa o reteta de Jacques Pepin.

O pot prepara si ei acasa, amestecand toate ingredientele in blender (desigur, daca aceasta activitate, ca si consumul micilor, nu este prea triviala pentru gusturile lor). Si le reamintesc ca pe fiica lui Matisse o chema Margot. O fi ceva la mijloc...

Toamna incepe in culori: minestrone d'inizio d'autunno

2010-09-19T17:25:00.002+03:00

Toamna mea a debutat in Montmartre, in culorii vii. Apoi a migrat usor catre Montparnasse, dupa cum se muta gasca. Excentrici sau doar nebuni, vesnici tovarasi ai vinului, eterni amanti ai frumosului, ei erau cei care puteau sa darame lumea intr-o clipa de extaz si sa o cladeasca la loc cu o simpla tusa de pensula: Modigliani, Utrillo, Diego Rivera, Soutine, Picasso, Max Jacob, Jean Cocteau, artistii care traiau pe marginea clipelor. Capturau imagini profitand de acel moment precis in care soarele apunea in lumina perfecta peste stradutele Parisului sau de trupurile fluide, dezabuzate ale prostituatelor cu gust amar, descrise altadata in “Florile raului”, dar stiau intotdeauna cum sa savureze din plin opiumul existentei. La ei nu se putea vorbi de intelepciune si este, poate, una din putinele exceptii in care absenta unei calitati devine o virtute. Pe ei ii gaseai la “Rotonde”, la “Lapin Agile” sau la “Closerie des Lilas” cautand cu privirea chipuri si gesturi pe care sa le imortalizeze, sticle pe care sa le goleasca si metode creative de a o sterge fara sa plateasca. Betiile lor transcendeau aburii alcoolului, erau betii ale vietii cele pe care le traiau repetitiv, seara de seara, pana cand sfarseau aruncati in strada de patronii nervosi ai bistro-urilor artistice, satui de pramatii care le sabotau profitul si le creau constant probleme cu politia. Cu toate astea, existentele adesea mizerabile ale artistilor le inmuiau frecvent inimile, permitand un troc pe care posteritatea il va dovedi mai mult decat avantajos: plata cu schite si desene, la acel moment, aproape un act caritabil, mai tarziu, o avere. Poate si pentru ca, inainte de toate, culorile erau adevarata hrana a acestor artisti.

Din “cara Italia” a lui Modigliani, zilele insorite de septembrie au adus cu ele minestrone d’inizio autunno, adica supa-minestrone de la inceputul toamnei. Niste ulei (nu de pictura, ci de masline) a calit la foc mic, timp de 15-20 minute o ordine de culori bine stabilita: bucatele de bacon sau pancetta, ceapa rosie, morcovi, telina, pastarnac, cativa catei de usturoi si cateva tulpini de busuioc. Paleta de culori s-a imbogatit cu un nou strat cand s-au adaugat dovleceii taiati bucati, pasta de rosii, supa de pui si fasolea cannellini, fiarta in prealabil. Intregul tablou a fost completat de paste zdrobite in bucatele mai mici si finisat direct in farfuria de servire cu doua detalii de toata finetea: parmezan proaspat ras si frunze de busuioc.

Cu toata dragostea lui pentru “cara Italia”, Modigliani a recunoscut insa ca nu se putea lipsi de Paris: “Dar pictura, spunea el, este mai puternica decat dorinta mea. Ea ma cere la Paris. Numai atmosfera Parisului ma inspira; la Paris ma simt nefericit, dar nu pot sa lucrez in alta parte” – il inteleg perfect. Daca il cunosteam in vremurile in care declama, intr-o betie sora cu moartea, stanze din “La Vita Nuova” sau “Divina Comedie”, poate ca l-as fi gasit respingator; cunoscandu-l insa prin intermediul lucrarilor sale, mi-e imposibil sa nu-l iubesc. “Modigliani” – filmul, desi primit destul de prost de criticii romani (ceea ce mi-a confirmat inca o data calitatea lor indoielnica), a fost descris impecabil de cineva ca fiind “un film tulburator de frumos”. Subscriu. A fost filmul care m-a trimis imediat la biografia scrisa de Jean-Paul Crespelle, cel care a dorit sa inlature cumva aburii legendei create in jurul pictorului italian (un articol excelent, fundamentat pe biografia lui Crespelle puteti citi aici). Iar legenda m-a purtat, natural, catre viata fascinanta a rivalului sau, Pablo Picasso. De aici, n-a mai fost decat un singur pas: acela in care mi-am dorit sa scriu pe usa Bistro-ului, la fel cum el scrisese pe usa atelierului sau din Bateau-Lavoir: “Aici se intalnesc poetii”.

Ce a facut Margot cat n-a fost la Bistro (III)

2010-09-11T21:46:00.000+03:00

"Waiting for you" - Mixed-media painting (54x65 cm) - acrylics, tissue paper, salt, gel medium, gesso, charcoal.

Ce a facut Margot cat n-a fost la Bistro (II)

2010-09-11T21:05:00.001+03:00

Painted this as a result of a special order from someone who wanted to use the painting as a personalised gift. I found it a bit difficult to gather all the required elements into one painting, but I did it and the owner was very satisfied with the result. So I'm happy for him, too. He named it "A bit of my everything", it's a mixed-media painting for which I used acrylics, tempera, gesso, gel medium, copic markers and charcoal, sand, tissue paper and string swirls for creating textures.

Ce a facut Margot cat n-a fost la Bistro (I)

2010-09-11T20:44:00.001+03:00

"My solar system" - Mixed-media painting on canvas (55x64 cm) - acylics, tempera, watercolour pencils, gesso, medium gel, copic markers and charcoal for finishing, salt and tissue paper for creating textures.

Voici l'éternité!

2010-07-05T01:01:00.000+03:00

"Dupa ce traiesti la Paris, nu mai esti in stare sa traiesti niciunde altundeva, nici macar la Paris." (John Ashbery)

("After living in Paris, you're no longer capable to live anywhere else, not even Paris", John Ashbery).

Dolce far niente

2010-07-03T20:56:00.000+03:00

„Deosebirea dintre un câine şi-o pisică? Cel dintâi cugetă într-ast fel: «Ei mă hrănesc, mă protejează, ţin la mine. Pesemne că sunt zei». A doua cugetă şi ea: «Ei mă hrănesc, mă protejează, ţin la mine. Pesemne că sunt zeu»“ (Ira Lewis)

Petit pain au chocolat

2010-06-25T12:05:00.001+03:00

Dor de mai bine si salade lyonnaise

2010-06-21T21:39:00.000+03:00

Au inflorit teii. Ce pacat ca oamenii se ofilesc din ce in ce mai des, ma gandeam cand traversam bulevardul, pe jos. Totul parea atat de mic la poalele cladirilor inalte, si oamenii, si visele. Am mers sa-mi gasesc locul; parea ca l-am gasit. Si in secunda cand l-am parasit au inceput sa-mi incolteasca in minte momentele cand credeam ca-l mai gasisem o data. Totul pare acum dintr-o alta vara.

Mi-e tare dor sa traiesc. Sa simt ca tremur de emotie, sa rad ca nebuna dandu-mi capul pe spate, sa simt ca sufletul mi se umfla si da sa iasa din piept, sa vreau sa scriu pagini intregi tarziu, in noapte, sa curga versurile ca ploaia de vara, usoare si racoritoare, sa adorm, da, sa adorm la fel de tremuranda, dar linistita si transportata in alt univers. Cel al sufletelor pline. Cel al oamenilor zburand liberi si goi.

Mi-e dor de mine. Mi-e dor de noi.

Si tot de dor, m-am oprit la o salata din orasul Micului Print, al catedralelor vechi si al Rhonului: salade lyonnaise, numita si frisée aux lardons, are cateva ingrediente simple, desi este destul de departe de ceea ce oamenii ar intelege, in mod normal, printr-o salata - ideea de dietetic. Frisée (sau salata verde creatza) se combina cu bucatelele de bacon rumenit in tigaie (lardons) la fel de armonios ca imobilul Credit Lyonnais cu vechile catedrale din vieux Lyon. Se adauga crutoane proaspat pregatite la cuptor (simple bucatele de paine stropite cu ulei de masline si sare). Se completeaza cu unul sau doua oua fierte (fara coaja, asa-numitele oeufs pochés) si cu un dressing format din mustar de Dijon, otet balsamic si ulei de masline, toate amestecate cu grija.

(Un ghid ilustrat al metodei de preparare se gaseste aici).

Daca Paris este Orasul Luminilor, Lyon este orasul fratilor Lumiere, inventatorii cinematografului. Poate de aceea orice incursiune acolo te transporta intr-o alta lume, parca fantastica. Prin poezia vechiului Lyon parca vorbesc vechile personaje-emblema ale lui Rablais. Nu e de mirare, deci, ca Lyonul e considerat capitala gastronomica a lumii intregi: pentru ca e capabil, in orice moment, sa potoleasca fantezii culinare pantagruelice, s-a transformat, in timp, in Imparatia Savorilor si a Gustului. In Lyon, Margot n-ar avea un "bistro", ci un "bouchon", restaurant micutz, intim, placut, de atmosfera, in spiritul traditiei lyoneze. Si intotdeauna un Côtes du Rhône ar trona, triumfator si gales, pe masa, asteptand sa se deschida, odata cu el, si sipetul cu amintiri. Iar ele ar curge si ar avea gust rosu catifelat.

En passant par la Lorraine...

2010-06-18T15:43:00.000+03:00

Despre Alsacia si Lorena, cele doua provincii din nordice ale Hexagonului, se stie ca au constituit, secole de-a randul marul discordiei intre Franta si Germania. Dar poate tocmai acest lucru a fost cel care le-a intensificat farmecul. Pentru ca, pe langa o multime de traditii surprinzatoare si surprize incantatoare menite a fi descoperite, tot datorita influentei germane, regiunea Lorraine ne ofera quiche-ul, o epifanie gastronomica a carei reteta a fost transmisa din generatie in generatie timp de secole, astfel incat sa se pastreze pe cat posibil unicitatea ei si savoarea, al carei secret este disputat si astazi. Daca unii dintre cei mai mari bucatari ai lumii au preferat sa foloseasca laptele pentru a obtine quiche lorraine mai fina, nativii loreni acuza aceste metode contemporane de preparare, consideradu-le o adevarata erezie culinara: de cand se stiu, spun ei, adevarata quiche lorraine nu a fost pregatita decat cu smantana (creme fraiche), pentru ca adevarata quiche lorraine este bogata si consistenta. Si tot o blasfemie moderna este considerata prezenta branzeturilor de orice fel in compozitie, si asta pentru ca secretul retetei originale rezida tocmai in simplitatea ingredientelor folosite - cel putin, asa sunt de parere autoritatile de la Syndicat National de Défense et de Promotion de l'Authentique Quiche Lorraine (et ouais, ca existe!). Altfel, spune tot Sindicatul, nu mai vorbim despre quiche lorraine, ci despre o tarta normala, sarata.

Etimologic, cuvantul quiche provine din termenul german "Kuchen", care inseamna prajitura, tarta. Si acest lucru nu trebuie sa ne mire deloc, data fiind istoria regiunii, indelung disputate. De fapt, se pare ca aparitia quiche-ului a avut loc de fapt in Germania medievala, mai precis in tinutul Lothringen, nimic altceva decat provincia pe care francezii au denumit-o mai tarziu Lorraine (Lorena).

Istoric, a fost consemnata pentru prima data in secolul al XVI-lea; se stie ca ducele de Lorena, Charles al III-lea este un mare consumator de astfel de tarte sarate numite quiche, lucru care nu a putut decat sa le sporeasca notorietatea. Ceva mai tarziu, la inceputul anilor 1800, documentele epocii vorbesc deja despre quiche lorraine ca despre o specialitate clasica.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, quiche lorraine a devenit cunoscuta si apreciata si in Anglia, ulterior, si in America, desi, pentru o vreme, tocmai simplitatea ei a facut sa fie considerata o mancare nedemna de clasa nobiliara. Astazi insa, este apreciata la scara larga, putand constitui atat un entree savuros, cat si un pranz sau o cina lejera, in compania unei salate.

Cat despre metoda de preparare, ea este cum nu se putea mai simpla, asa cum cere si traditia lorena. Pentru aluat avem nevoie de 225 g faina, 100 g unt, un praf de sare, 1 galbenus de ou si ceva apa (cam o jumatate de pahar). Atentie insa, aluatul trebuie lasat la rece cel putin o ora inainte de a fi intins in forma de tarta captusita cu hartie de copt sau unsa cu unt. Apoi, aluatul intepat de cateva ori cu furculita trebuie copt doar pe jumatate (aprox. 15 min) in cuptorul preincalzit. Peste el se va adauga umplutura formata din 200 g de lardons fumés (pe cuvant ca nu stiu cum se numesc la noi, eu m-am obisnuit cu aceasta denumire, sunt un fel de bucatele de bacon gata taiate) prajite putin in tigaie in prealabil si un amestesc de 4 oua batute cu 200 g smantana (creme fraiche), piper si nucsoara din belsug, dupa care se da totul la cuptor, la foc mic, pentru ca umplutura sa se coaca lin, pana cand capata o culoare frumoasa, rumena. Veti sti cand este gata daca, atunci cand impungeti quiche-ul cu un cutit, lama acestuia va iesi curata-curata.

Desigur, eu am adaugat si cateva rosioare cherry, atat pentru ca imi doream o pata de culoare, cat si pentru...da, trebuia sa folosesc si rosioarele la ceva. Daca promiteti sa nu ma spuneti Sindicatului, va promit si eu ca momentul savurarii acestei specialitati lorene va va umple de satisfactie...

...si va va transporta intr-un univers incantator, care a stiut sa faca in asa fel incat macar o frantura de timp sa ramana pe loc. Servit cu o garnitura de cantec traditional loren, frumos si bun ca vinul vechi, c'est une merveille!

Photo credit: Teo Maftei - http://teo.tfm.ro/

Jamie's got talent

2010-06-09T22:19:00.000+03:00

Dupa ce l-am cantat obsesiv cu Ioana vreo saptamana si alaturi de Ovi in lunga reverie post-India, "Lamb Curry (Give it to me hot)" inca mi se invarte in cap de fiecare data cand ma apropii de bistro, actionand ca un supliment de optimism si buna-dispozitie cu efect garantat. Un fel de "Don't worry, be happy" de la cuisine. That's the spirit! Iar pentru cei care vor sa puna in aplicare reprezentatia culinara a lui Jamie, sa stiti ca merge la fel de bine si pentru chicken curry. Trust me, I've been there!

Hainele noi ale bistro-ului

2010-06-02T19:47:00.000+03:00

La inceput, n-a fost decat o stare de spirit care s-a prelungit in mintile, sufletul si pe mesele noastre. Dar pentru ca a trebuit sa poarte un nume, s-a numit Bistro Margot.

Cand in sfarsit ne-am hotarat sa-i deschidem portile, am taiat panglica povestilor aici. Si cuvintele au curs.

Dar pentru ca ne place sa ne savuram mereu aromele printre vise, carti si bucati de frumos, am avut nevoie sa plasmuim si imagini.

Cei care au trecut in ultima vreme pe la Bistro si i-au remarcat noile vesminte, trebuie sa il cunoasca si pe autorul lor, un artist foarte talentat despre care puteti afla mai multe pe www.dominicvirtosu.ro.

Si pentru ca evenimentul a meritat sa fie sarbatorit, hainele noi ale bistro-ului au fost insotite de o serie de..3 zile de biscotti care ne-au facut cafeaua de dimineata mai placuta. Reteta de baza este aceeasi cu cea de aici, doar ca de data aceasta Margot s-a oprit la o combinatie de ciocolata neagra si fistic - in semn de multumire pentru Dominic! :)

De vita, moribus et mundi

2010-06-01T12:31:00.000+03:00

“Nu e chiar un plan, Charlie. E mai mult ca un tur, un mic tur al placerilor: sa stau intr-un hotel de lux, sa iau o cina placuta, sa beau un vin bun, sa fac dragoste cu o femeie frumoasa si apoi sa ma intind in patul meu mare de la Waldorf si sa-mi zbor creierii” (Al Pacino as Colonel Slade in Parfum de femeie)

V-as recomanda un vin bun, dar apoi ar trebui sa va si pregatesc ceva savuros, ca sa vi-l ofer la pachet cu cina placuta si astazi n-am s-o fac. V-as indemna sa faceti dragoste cu o femeie frumoasa sau cu un barbat fabulos, dar – cum se spune – fiecare vede in jur atata frumusete cat exista in el. Poate ca atunci insa patul, de la Waldorf ou d’ailleurs, ar capata o cu totul alta semnificatie (decat sumbrul plan de creieri zburati in el). Poate ca atunci, cand am deschide ochii si am privi lumea, am descoperi ca viata noastra are un sens. Si ca s-a umplut brusc de bucurie.

Odiosul adevar este insa acela ca suntem prea lasi sa traim. Sa ne asumam decizii, dureri, dezamagiri, tristeti, fericiri, impliniri, extazuri, linisti sau nelinisti. De ce am face-o? Ne-am obisnuit sa traim intr-o existenta confortabila a uzualului, in care totul este previzibil si prin urmare, sigur. E de ajuns sa ne tresalte inima o data, deci sa ne simtim vii, si o luam la fuga mancand pamantul.

Ne e teama de schimbari. Asa ca le amanam pana nu se mai poate altfel.

Facem planuri pe care nu le ducem la capat, din lasitate existentiala sau doar din simpla stupiditate a circumstantelor care ne impiedica. Visam la peisaje pe care nu le vedem, la gesturi pe care nu le facem, la lucruri pe care nu le obtinem. Pastram ce-i mai bun mereu pentru ocazii speciale: vesela de portelan, vinul frantuzesc, darurile pentru cei pe care pretindem ca-i iubim, hainele care zac in dulap in asteptarea momentului potrivit, cuvintele care zac in noi in asteptarea clipelor potrivite. Cumparam carti pe care nu le citim, pastram filme pe care nu apucam sa le vedem, ne gandim la oameni cu care nu avem timp sa petrecem timp.

Cerem pareri, asteptam sfaturi, ne straduim permenent sa implinim asteptari, ne nelinisteste ce ar putea crede lumea – acest substantiv amorf si incoerent care ne guverneaza existentele, libertatile, povestile. Suntem atat de preocupati sa parem cum trebuie, sa spunem ce trebuie, sa facem ce trebuie. Dar unicul rezultat pe care il obtinem este acela ca viata noastra este exact asa cum nu trebuie.

Ne trezim tot timpul in situatia de a prioritiza. Prioritizam gresit, dar ce conteaza? Suntem fortati sa o facem. Si cand terminam in sfarsit de prioritizat lucrurile din viata noastra si ne gandim in sfarsit si la noi, ne trezim batrani, goi si neputinciosi. Si privim in spate si ne intrebam pe ce s-a scurs timpul. Fara sa realizam ca am murit – cum ar spune un scriitor – cu incetinitorul.

Astazi, Margot nu va provoaca sa gatiti.
Ci sa va faceti curaj sa traiti. Asa cum simtiti.

Cand ati facut asta ultima oara?

Visul unei nopti de vara (cu peanut butter cookies)

2010-05-28T01:01:00.000+03:00

Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pîlpîie,
oraşul se îndepărtează -înhămat la cîini
vagabonzi şi flămînzi.
Să punem pîine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărîmiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămînde
ale zeilor nevorbitori.
Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, mai mult aer,
Mai mult aer!

(Nichita Stanescu - La ultimul etaj)

Seara a batut la usa si nimeni nu a alergat grabit sa ii deschida sau sa o intampine ca pe un calator venit de departe. Eu am deschis fereastra balconului (pe care mi-l imaginam parizian), in cautare de mai mult aer sau doar in cautare de bine. Mi-am pus un sal pe umeri, am ascultat cu uimire si cu zambet tipatul pescarusilor rataciti prin bucatile de aer citadin si, jucandu-ma de-a frica de-ntuneric, am inceput sa fabric ganduri. O lume noua. O noua planeta. Praful de stele si o cometa. Lumina multa in bucatarie, cazand oblic, ca o latura de echer, pe croissantele de la micul-dejun. O imbratisare in tocul usii. Papuceii asteptand cuminti, langa pat, dimineata. Motanul abandonandu-si pernutele si codita somnului dulce intotdeauna pe cartile avand coperta cartonata. Arome amestecate in fel si chip, condimentele tronand cuminti, fiecare in borcanasul sau si apoi...vise. Multe. Nebune. Neinfricate. Libere. Vise pline de savori magice, sporind densitatea aerului si a caietului imbracat in catifea albastra. Da, mie, pentru mine, mai mult aer, mai mult aer. Si un colt de liniste.

Planeta mea miniaturala burdusita cu iubire, in care oriunde m-as intoarce, as vedea - la fel ca Micul Print - soarele. Planeta mea in care as alerga intr-un suflet sa deschid usa cand as auzi bataia in ea. Pentru ca as recunoaste, astfel, sunetul fericirii.

O sa fie bine. Trebuie sa fie. Altfel, zilele nu sunt altceva decat o lunga nocturna de Chopin in loc sa fie un arabesc senin de Debussy.

Am fabricat ganduri si am fabricat cookies. Peanut butter cookies. Fragede si simple: se formeaza un amestesc de jumatate de cana de unt, o cana de unt de arahide, o cana si jumatate de zahar (mai putin, pentru carora viata li se pare mai putin dulce), un ou si esenta de vanilie sau migdale. Peste el, se adauga un alt amestec format din o cana si jumatate de faina, o jumatate de lingurita de bicarbonat, o jumatate de lingurita de praf de copt si un praf de sare. Se amesteca toate la fel cum s-ar amesteca niste ganduri ratacite pe timp de noapte, din aluatul format se modeleaza cerculete pe care le puteti garnisi cu stafide sau nuci/migdale pisate si pe care le coaceti timp de 10 minute in cuptorul incins. Langa ele, cafeaua este mai mult decat binevenita. Coltul de liniste, obligatoriu. Si, daca simtiti, primul arabesc al lui Debussy.

Vanilla-Cinnamon Rice Pudding

2010-05-24T02:39:00.000+03:00

Sa pastram atmosfera ZEN cu aceasta budinca de orez cu vanilie si scortisoara, care a fost o alta surpriza din meniul pentru NASA. Metoda de preparare este aceeasi cu cea de aici, exceptie facand fructele care au fost inlocuite cu scortisoara presarata din belsug si batoane de scotisoara implantate ca decor.

Un desert soft, bland, usor si linistitor. Iar pentru meditatie, muzica japoneza :)

Strawberry-vanilla rice pudding - arta contemporana

2010-05-24T00:50:00.000+03:00

In meniul pentru NASA, desertul care a figurat si care s-a dovedit a fi pe placul ei a fost vanilla rice pudding, asezonata, la cererea sarbatoritei, cu niste minunate capsunele - o excelenta optiune pentru un rasfat light, fara prea multe batai de cap. Expunem astazi si metoda de preparare: 400 ml lapte, 200 ml smantana lichida si vanilie din belsug se aduc la fierbere, moment in care se adauga 200 g orez thai, se reduce focul si se amesteca artistic timp de 15 minute. O a doua etapa a lucrarii consta in urmatoarele operatiuni: se bat 2 oua cu 4 linguri de zahar, se adauga doar putin din compozitia de orez, amestecandu-se temeinic. Se toarna totul peste budinca din cratita si se pune din nou la foc, inca un minut, pana cand intregul amalgam de arome se ingroasa. Atunci se toarna in forma finala si se decoreaza cu fructe la alegere.

Ceea ce ati putut admira mai sus este o versiune originala a budincii de orez si vanilie. La Bistro Margot am avut insa parte de un exponat intr-o varianta usor modificata, in stil dietetic, in compozitia careia au fost utilizate produse lactate degresate, edulcorant-surogat pentru zahar si albusuri, in loc de ou intreg.

Nu putem vorbi insa de orez, diversitate si forme fara a aduce in discutie cateva nume de artisti contemporani care formeaza, fara indoiala, garnitura cea mai sofisticata pentru acest desert subtil aromat.

Chinatsu Ban - artista japoneza provenind din cercul artistic al lui Takashi Murakami, ale carei lucrari se construiesc in jurul motivului elefantilor imbracati, ca relatie simbolistica permanenta cu universul copilariei, loc al sigurantei si confortului prin excelenta. Picturile ei, infatisand personaje-elefantei cu ochi mari, amintind de stilul manga, corpuri supraponderale, fara gura si intotdeauna imbracati, asemenea copiilor mici, in chilotei colorati, se subscriu stilului actual japonez "kawaii" (lovely, cute).

Aya Takano - si ea discipola a lui Takashi Murakami in grupul Kaikai Kiki, cu o educatie artistica in acelasi spirit "kawaii", se axeaza in lucrarile ei pe transliteratia contemporana a complexului Lolitei (Lolicon) in cultura japoneza. De aceea, aproape in permanenta picturile sale, imprumutand din stilul manga, infastiseaza personaje feminine, infantile, copilaresti, de o senzualitate ingenua si o perversitate inofensiva, un mix fictional de sexualitate, melancolie si futurism. Adepta customizarii, a dialogului intre arte, ea isi insoteste cel mai adesea picturile de mici texte compuse in spiritul poetic si pur al traditionalului haiku.

Last, but not least, Yayoi Kusama - o artista care se caracterizeaza ea insasi ca avand o viziune "obsesiva" asupra lucrurilor, o apetenta pentru tipar, repetitie si acumulare regasita in toate lucrarile ei, fie ca este vorba despre picturi, sculpturi, colaje, happeninguri sau instalatii de lumini. Operele ei se bazeaza pe arta conceptuala si inglobeaza in ele atribute ale feminismului, minimalismului, suprarealismului, expresionismului abstract si artei pop. Incepand cu 2008, detine recordul de cea mai bine vanduta artista in viata - una din lucrarile sale a fost achizitionata la pretul de 5.1 milioane de dolari. Viziunea ei despre viata este insa una extrem de maladiva, ea insasi confruntandu-se cu multiple probleme emotionale in urma carora a ales sa isi petreaca zilele intr-o institutie mentala, foarte aproape de atelierul ei. "Daca nu ar fi existat arta, m-as fi sinucis de mult", a declarat in nenumarate randuri artista.

Kung-fu Noodles cu creveti

2010-05-23T23:26:00.000+03:00

Incepem antrenamentele. De data asta nu ai nevoie decat de cateva arome si putina imaginatie pentru a deveni Maestru. Miscarile POtrivite se invata pe parcurs. Eschiveaza-te cum poti cat cureti 2-3 catei de usturoi si o ceapa alba, arunca-le in tigaia in care ai turnat putin ulei de susan si, cu o pirueta maiestuoasa, intoarce-te pentru a arunca si niste paprika. Lasa-le sa se caleasca, timp in care respiri adanc pentru urmatoarea miscare.

Anticipa fiecare schema a adversarului. Adauga crevetii si lasa-i cam trei minute, daca te concentrezi suficient de puternic vei sti exact cand sunt gata. Nu-i lasa sa se stranga, nu-ti vor mai fi de folos la nimic. Fii cu ochii in toate partile - este una dintre marile virtuti ale razboinicilor. Cu miscari agile, toarna pe rand sos de peste si sos de soia, apoi amesteca. Da-te peste cap inapoi la plansa de lucru. Capetele a trei cepe verzi urmeaza a fi executate rapid si aruncate in tigaie.

Un adevarat luptator de arte martiale & gastronomice stie ca acum este momentul potrivit de adaugat taiteii de orez (cand ti-am spus sa fii cu ochii in patru, la ei ma refeream: nu sunt paste obisnuite, deci nu se fierb; peste ei torni pur si simplu apa fierbinte si ii acoperi cateva minute, timp in care pregatesti restul miscarilor si aromelor - cand vei fi gata tu, vor fi gata si ei, sincronizarea perfecta).

Amesteca din nou bine totul, executa o noua intoarcere la 180 de grade, taie marunt niste patrunjel, asezoneaza in miscari circulare cu sare si piper, apoi inclina-te cu mainile impreunate. Si cu betigasele incrucisate. Dupa un asemenea antrenament, si cel mai priceput luptator ar fi infometat!

Iar daca in timp ce savurezi pofticios noodlesii tai cu creveti inca mai ai chef de miscari la fel de amuzante, cel mai pufos luptator de arte martiale si cel mai destoinic maestru al taiteilor de orez, ursul PO, e gata oricand sa iti dea cateva lectii: