Mousse de ardei cu seminte de dovleac, capere prajite si soldatei de paine cu parmezan

Este adevarat, lucrurile o iau uneori razna. Timpul trece haotic, ziua se imbina cu noaptea intr-un iures ametitor in care nu mai stim cand incepe una si cand se termina cealalta, orele se scurg prea repede si in locuri nepotrivite - exista clipe in care pare ca totul se transforma intr-o reteta de fast-food greu de tolerat.

Dar, printre toate astea, intre vointa si abandon, intre resemnare si hotarare, intre a alege sa fii trist si a te incapatana sa distingi micile bucurii ale vietii chiar si acolo unde ele apar incetosate si neclare, exista incantarea aromelor si a ingredientelor-surpriza, exista zambetele salvatoare ale celor carora le putem darui desfatarea savorilor si exista... inceputurile si sfarsiturile de zi, pe care meritam sa ni le dedicam. Un timp al rasfatului, al grijii de sine, al bucuriei reintalnirii cu noi insine.

Un astfel de inceput de zi a adus la Bistro alchimia gustului unei mousse de ardei rosu cu seminte de dovleac si capere prajite, cu cheesy breadsticks frumos rumenite, suc proaspat stors de portocale si mult soare. Si, in trecerea haotica a timpului, robotul de bucatarie s-a dovedit a fi un ajutor de nadejde. Ca un imbucurator semn al despartirii de iarna, am scos la iveala o ultima portie de gogosari cu miere pentru a inlocui ardeii copti din aceasta reteta - iar degustarea mi-a dovedit ca a fost o idee foarte inspirata, asa ca o voi prezenta si aici la fel. Pe langa gogosarii in miere (voi puteti folosi la fel de bine ardei copti, respectand reteta originala), am adaugat in vasul robotului niste crema de branza, seminte de dovleac, seminte de pin si putin ulei de masline - apoi am mixat totul pana cand a devenit o pasta frumos colorata.

Imediat dupa aceea, am taiat cateva felii de paine in fasii lungi, pe care le-am intins in tava cuptorului, pe hartie de copt si le-am aromat turnand peste ele ulei de masline si mult parmezan ras si imbogatind tava cu doar cativa catei de usturoi pierduti printre soldateii de paine, precum si cateva crengute de rozmarin, rupte direct din ghiveci. Am lasat apoi totul sa se coaca pana cand soldateii de paine cu parmezan au devenit rumeniti si crocanti.

In economia timpului care anunta o noua zi in fast-forward, am mai rapit cateva secunde pentru a scurge o mana de capere din borcan si a le usca pe un prosop de hartie; apoi, direct in tigaia in care am incins cativa stropi de ulei de trufe, am prajit caperele pentru prima data si m-am intrebat de ce nu am facut asta mai devreme. Surpriza diminetii era acolo, pe farfuriuta bucuriei inceputului de zi.

Este adevarat, uneori, poate de multe ori, lucrurile nu sunt perfecte. Nu sunt, poate, nici macar aproape de perfectiune. Dar exista inca bucurii, exista inca motive de zambi si exista o arta, cea de a trai frumos si simplu, pe care ar trebui sa o exersam cu totii din cand in cand. Sau macar sa incercam...

Am prins gustul competitiei

Tuturor ne displac diminetile de luni - dificultatea unui nou inceput de saptamana, greutatea cu care ne uitam la listele de lucruri care ne asteapta, oboseala de dupa weekendul in care ne-am fi dorit sa mai fi lenevit putin. Dar daca diminetile de luni ar aduce cu ele surprize frumoase, zambete multe si entuziasm din belsug? Atunci intreaga saptamana ar arata altfel! Exact acest lucru mi s-a intamplat ieri dimineata. Fix pe cand ma hotarasem sa reeditez experienta supei de sparanghel incercata primavara trecuta si sa adaug cateva noi ingrediente care sa-i sporeasca savoarea pentru a o face si mai surprinzatoare, am primit o invitatie la fel de savuroasa si plina de arome de tot felul, pe care am acceptat-o pe loc, cu bucurie. Masa la care urma sa particip in calitate de food-aficionado si mandra detinatoare de Bistro era una cu totul si cu totul speciala. De ce? Pentru ca era pregatita in totalitate de catre concurentii de la MasterChef - cel mai asteptat cooking-show al momentului in Romania.

Pentru ca am urmarit cu interes versiunile straine ale showului, eram si inca mai sunt curioasa cum se va desfasura si la noi, printre atatia aspiranti la titlul de MasterChef si, mai ales, ce surprize gastronomice va aduce. Curiozitatea mea a fost intampinata ieri de catre o concurenta simpatica ce purta celebrul sortulet MasterChef, care ne-a intins zambitoare meniul pe care echipa ei il pregatise cu mandrie. Am inceput sa exploram bucurosi optiunile si ne-am oprit la cateva preparate care ne-au starnit pe loc interesul.

La felul intai, am dorit sa incercam supa de ceapa si supa-crema de cartofi cu infuzie de menta. Daca supa de ceapa nu a constituit pentru mine o surpriza, intrucat o stiam din timpul petrecut in Franta (PJ insa a apreciat-o la adevarata ei valoare, ceapa fiind unul dintre ingredientele sale preferate!), supa-crema de cartofi cu infuzie de menta m-a surprins placut si pe data m-am trezit facand un inventar mental al ingredientelor pe care le aveam acasa, pentru a incerca eu insami aceasta reteta inedita, cu care echipa sortuletelor rosii se mandrea tare mult. Din pacate, amintindu-mi ca supa de sparanghel ma astepta cuminte la Bistro, am amanat crema de cartofi cu menta pentru zilele urmatoare.

Reprezentanta echipei rosii ne-a povestit insa entuziasmata cate putin atat despre provenienta acestei retete, cat si despre celelalte preparate care au urmat: risotto cu ciuperci pentru mine si puiul lui PJ, din care am gustat si eu, mai ales ca era insotit de un piure foarte gustos, cu crusta de parmezan. La desert, am ales un millefeuille si o tarta de lamaie, tot din meniul echipei rosii, ne-am pus in postura concurentilor si am incercat sa ne imaginam ce alte probe vor mai trebui sa treaca pentru a ajunge in finala si pentru a-si dovedi suficient priceperea incat sa fie demni de titlul de MasterChef.

In forfota simpatica a celor doua echipe de a servi cat mai prompt si cat mai bine clientii, am reusit sa ii vedem in treacat si pe membrii juriului, despre care stiam deja ca sunt bucatari de elita, cu o vasta experienta in domeniul gastronomic. Ne-am fi dorit sa mai ramanem, pentru ca alte combinatii uimitoare de arome se pregateau la foc continuu in bucataria MasterChef. Din pacate, pe lista mai era o invitatie de onorat, asa ca am parasit cu parere de rau restaurantul, urandu-le succes concurentilor. Din fericire, mai este doar putin pana pe 20 martie, atunci cand show-ul debuteaza la Pro Tv si vom putea urmari cu totii probele la care vor fi supusi bucatarii amatori aspiranti la titlul de MasterChef. Pana atunci, am prins gustul competitiei si m-am intors la Bistro cu zambetul pe buze si cu o zi de luni petrecuta printre arome.

Pere coapte in vin, cu gorgonzola si migdale - plus o surpriza de departe

Unele zile sunt, in pofida a ceea ce simtim noi, facute sa ne umple inima de zambete si bucurie. Chiar daca, atunci cand deschidem ochii dimineata, nici nu le banuim sau intrezarim in vreun fel. Dar sunt sunt cumva, inexplicabil, presimtite de sufletul nostru care le asteapta chiar si fara sa le stie.

Ieri, intr-o dimineata in care entuziasmul nu se aratase inca prezent la cafeaua de trezire, iar lista lucrurilor de facut era lunga, in contrast cu dispozitia de a o aborda, un pachet mi-a fost intins pe masa, langa cescuta mea cu maci rosii si miros de vanilie. Un plic brazdat de diferite stampile, adnotari postale, un pic deteriorat, purtand semnele unei calatorii intreprinse prin lume, departe. L-am deschis cu surprindere si entuziasmul care si-a facut aparitia pe data, fara cea mai mica banuiala despre ce putea sa contina. Nu asteptam nimic si nici nu mi se anuntase nimic.

Nu mica mi-a fost uimirea la deschiderea micutei cutii magice. A trebuit sa rasfoiesc de doua-trei ori carticica pana sa-mi dau seama ca a circulat, literalmente, prin intreaga lume pana sa ajunga la mine. Si ca a fost facuta special pentru mine. Apoi, cu acea fastaceala specifica momentelor in care te abandonezi descoperirilor care te invaluie in totalitate, am inceput sa admir fiecare pagina, sa o ating, ca si cum i-as fi putut imbratisa autorul, sa ii simt parfumul tinutului din care vine, sa simt acele sentimente cu care a fost incarcata si, la randul meu, sa ma incarc si eu cu ele.

Un grup de prietene artiste raspandite prin intreaga lume, coagulat de atat-de-hulita-retea-de-socializare, s-au decis intr-o zi sa transforme distantele dintre noi in surpriza, bucurie, afectiune. Si sa lase arta sa exprime mai mult decat ar putea sa o faca oceanele care se afla, geografic, intre noi. Astfel, pentru ca surpriza sa fie cat mai mare, au decis sa construiasca un jurnal de arta dedicat lui Margot, in care, pe fiecare pagina au asternut culori, texturi, colaje, imagini, intentii, dorinte, urari, iubire - un jurnal de arta atat de incarcat, incat puterea lui a reprezentat, cu adevarat, un izvor de energie. Surpriza a fost cu atat mai mare cu cat fiecare dintre artistele care a contribuit la confectionarea acestui art journal se afla intr-o parte diferita de lume. Astfel se face ca, pentru a fi completat, jurnalul a trebuit sa circule, in secret, fara ca eu sa stiu sau sa am vreun indiciu ca asta se intampla, intre Canada, Statele Unite, Europa si Australia. Doar pentru ca ieri sa ajunga in mainile mele, aici, in Romania. Si sa-mi umple ziua de frumos.

Unele gesturi sunt pur si simple speciale prin frumusetea lor frusta, fara a ascunde in spatele lor altceva decat intentia, la fel de simpla, de a inchide in el - cum ar spune Boris Vian - spuma zilelor. Cu aceasta intentie am decis sa pecetluiesc si eu seara, creand ceva special prin imbinarea unor arome simple, dar incantatoare - un rasfat printre carti, arta si ganduri catre persoanele dragi aflate pe alte continente. Desertul de pere coapte in vin si umplute cu gorgonzola si migdale este, cu siguranta, un rasfat pentru zile speciale.

Perele al caror mijloc plin de samburi a fost indepartat au fost umplute cu gorgonzola, peste care au fost presarate cateva migdale. Apoi au fost asezate cuminti pe cate o bucatica de unt si imbaiate intr-o ploaie de vin fructat, cu arome de cofetarie si de zari insorite. Totul a primit apoi caldura cuptorului, pana cand perele au devenit moi si fine. Deasupra lor, mierea a venit sa completeze intregul tablou si sa intregeasca bucuria unei seri devenite pe data mai dulce.

Am deschis apoi, inca o data, jurnalul de arta primit in dar; pe una din paginile sale stateau scrise, ca un memento de care aveam poate nevoie, urmatoarele cuvinte:

"Art can make a difference.

It can heal, teach, and inspire,

It can empower, encourage, refresh, and transform.

It can challenge, confront, and enlighten.

It can break down barriers and build bridges.

We can't afford to be without it.

It teaches us more about our world".

Si atunci am stiut: incapatanarea mea de a gasi frumosul in lucrurile din jur, in lumea din jur, in oameni - oricat de departe ar fi ei, merita osteneala.

Intre Bistro si Studio

Intre Bistro si Studio, e multa forfota.

Intre Bistro si Studio, sunt dimineti in care ceasul suna prea devreme la intalnirea cu viata, sunt seri care se pierd in multimea gandurilor, sunt zile care par prea scurte pentru atatea visuri de indeplinit.

Intre Bistro si Studio, sunt oamenii dragi de zi cu zi, cartile dragi dintotdeauna, aromele descoperite din nou si din nou, apoi aduse acasa ca pe o micuta comoara; sunt inchipuiri, imagini ce se deruleaza prin fata ochilor ca intr-o pelicula de film, asteptand nerabdatoare sa fie transpuse in realitate; sunt sperante care uneori mai intarzie, sunt raze de soare care apar si dispar, sunt doruri de alte zari si surprize faurite pentru a aduce zambete oamenilor.

La Bistro, doi frati inverziti, Busuiocul si Rozmarinul, locuiesc impreuna pe pervazul ferestrei dinspre bulevard. Impart lumina, picaturile de apa care ii invioreaza dimineata si mai ales mirosurile in care vor invalui bucataria de atatea si atatea ori.

Uleiurile si cristalele de sare abia aduse de la Plafar stau si ele aliniate pe raftul din bucatarie, gata sa porneasca la jocul savorilor. Dintre toate, uleiul aromatizat cu trufe straluceste in lumina reflectoarelor, asa e obisnuit, la aromele pe care le elibereaza. Dar langa el, uleiurile de canepa si de dovleac isi afiseaza, molcome, modestia. Ele n-au nevoie de laude. Ele stiu ca sunt valoroase asa cum sunt.

Langa ele, colectia de uleiuri produsa in Bistro s-a imbogatit cu inca o sticluta magica. Uleiul de masline grecesc aromatizat cu busuiocul de pe pervaz s-a alaturat bucuros uleiului cu rozmarin si usturoi de aici, care pana acum a devenit o mirifica incantare a simturilor.

Pe langa toate, un asistent in bucatarie si-a facut aparitia intr-o seara cand iarna inca isi facea demonstratia de putere. Ajutorul de bucatar, denumit pe data Ken, se arata constiincios, sarguincios, rapid si, mai ales, dornic sa faca tot felul de magii prin care sa transforme pe loc arome nebanuite in mici minuni.

Si pentru ca asistentul nu poate sa ramana nerecompensat pentru devotamentul in bucatarie, paharele se umplu zilele acestea cu un vin de podgorie care-mi poarta numele, un cupaj incantator de cabernet cu syrah, o companie minunata menita sa care insoteasca si sa pecetluiasca alchimia aromelor.

Dincolo, la Studio, pensulele si tuburile de culori zac nerabdatoare pe masuta cea rosie, in compania panzelor albe, nedesfacute. Toate sunt pregatite pentru un nou festin artistic, ce va dezlantui bucuria, inspiratia si iubirea pentru arta a multor persoane din lumea intreaga, la fel cum s-a intamplat si cu Poppy Spree, primul online workshop produs de Studio Margot. WILD, cel de-al doilea workshop la care Margot ia parte in calitate de 'artist teacher', este o colaborare intre 11 artisti de pe toate continentele, fiecare cu o viziune si o metoda de invatare proprie, precum si o experienta unica, din care vor impartasi cu mare drag celor inscrisi la joaca printre culori. (Mai multe despre inscrierea la jocul cu pensule si culori, aici).

Intre Bistro si Studio, visele ruleaza ca masinile pe o autostrada fara limita de viteza: alearga, alearga si doar din cand in cand se opresc pentru putin, iau aer si infloresc.

Intre Bistro si Studio, forfota canta, uneori, cantece de iubire.

Intre Bistro si Studio, a venit primavara. Sa va fie plina de tot ce va e mai drag!

Cafea cu bucurie si o calatorie

Astazi o sa ne trezim, la fel de obicei. O sa ne intrebam, ca de obicei, ce s-a intamplat cu lumea in timpul care s-a scurs de aseara si pana acum, o sa ne lasam capul sa cada pe perna pentru inca un sfert ingaduitor de ora, apoi o sa ne lasam simturile sa revina la viata prin magia aromelor. O sa ne amintim ca e azi e duminica si ca prin minune o sa simtim nevoia sa coloram ziua asta altfel decat de obicei. De afara, soarele o sa ne zambeasca, amintindu-ne ca mai e putin pana la primavara.

O sa rasturnam doua cuburi de zahar brun intr-o cescuta de cafea, o sa turnam peste ele extract de vanilie si o sa privim, lenesi, inceti, permisivi, de la geam, bulevardul care se intinde la fel de lenes, in timp ce espressorul isi canta aria de dimineata. Cescuta se va umple pe jumatate, in timp ce casa intreaga se va umple de miros imbietor chemand la desfatare. Intr-un ibric, vom da drumul apoi la cateva linguri de lapte pe care le vom incalzi bine, bine. Le vom turna peste bucatelele de ciocolata Lindt care asteapta cuminti intr-un bol si vom amesteca lin, la fel ca dimineata, pana cand aromele se intrepatrund si totul devine o ciocolata calda si fina. Pe ea o vom turna peste espresso-ul inca fierbinte, atat cat sa umplem cescuta de dimineata. Apoi, vom intinde mana catre fructiera, de unde o portocala se va alatura si ea jocului. Vom stoarce sucul de la ea, atat cat vrem, apoi vom rade si putina coaja.

Vom sorbi apoi, cu ochii inchisi, mica minune, ne vom abandona regalului olfactiv care ne inconjoara, ne vom deda miresmelor, ne vom fauri visele acolo, in gand, apoi vom deschide ochii, vom inspira adanc, ne vom ridica si vom fugi in lume. Cafeaua bucuriei ne va purta pe drumuri nestiute inca, ne vom lasa sufletul sa descopere lucruri noi, iar micile minuni se vor arata, surprinzatoare, la tot pasul. Nu vom avea limita de viteza, iar drumul va curge lin, cu norisori parca desprinsi din Monet deasupra capului nostru.

Astazi, vom bea cafea cu bucurie si vom fugi in lume, macar cu gandul, daca nu si cu fapta.

Arta de a pregati omleta perfecta

Despre omleta, majoritatea oamenilor au probabil o parere care ii diminueaza din valoare. Practic, mai toata lumea crede ca omletele sunt unul dintre cele mai usoare lucruri de pregatit in bucatarie, in timp ce omletele sunt, de fapt, o importanta proba de incercare prin care bucatarii adevarati isi dovedesc maiestria. Desi fiecare bucatarie internationala si-a dezvoltat propria tehnica de a prepara omletele, punctul lor comun este idealul de a obtine omleta perfecta, ceea ce presupune un echilibru perfect intre intervalul in care este gatita, felul in care sunt sparte si batute ouale pentru a da nastere unei omlete cat mai pufoase, cantitatea de branza sau alte ingrediente adaugate si, nu in ultimul rand, forma de prezentare. In Franta, in mod special, omleta este o arta. Un lucru atat de simplu, de care contribuie, fara indoiala, la atmosfera unei zile superbe atunci cand iti este servita la micul-dejun. De aceea ea trebuie sa fie perfecta!

Milioane de oameni se bucura in fiecare zi de cate o omleta la micul-dejun fara sa stie ca aceasta isi gaseste originea undeva in Orientul Apropiat, unde oamenii obisnuiau sa amestece oua batute cu tot felul de ierburi tocate si sa prajeasca acest amestec, cu care urma sa se serveasca taindu-l in felii. Mai tarziu, ideea aceasta a circulat si in Orientul Mijlociu, Africa de Nord si Europa Occidentala, astfel incat fiecare tara in care a circulat a adaptat reteta, venind cu forme noi, desi similare: Italia a produs frittata, Spania a venit cu tortilla, iar Franta, cu celebra omleta, care este si numele cel mai raspandit in lume pentru acest preparat.

Se pare ca numele de omelette a aparut in Franta la jumatatea secolului al XVI-lea, insa anterior omletele mai fusesera servite si sub titlul de alumete, ceea ce duce cu gandul la lumina - probabil ca metaforic, acest amestec din ou era asemanat, prin prisma culorii, cu un mic soare in farfurie. Rabelais mentioneaza in Gargantua si Pantagruel existenta unei homelaicte d'oeufs; mai tarziu, in 1651 apare denumirea aumelette, in timp ce forma actuala omelette este atestata prima oara in Cuisine bourgeoise, la 1784.

La fel ca majoritatea retetelor franceze, se pare ca si umila omleta si-a facut trecerea de la o mancare a vulgului la una nobila, dobandind astfel o notorietate si mai mare si ridicandu-se la gradul de preparat imparatesc. Legenda spune ca Napoleon, trecand cu armata sa prin sudul Frantei, s-a oprit pentru un popas de noapte in Bessières, Haute-Garonne, a avut ocazia sa se infrupte dintr-o omleta pregatita de un localnic. Aceasta s-a dovedit a fi atat de buna, incat Imparatul a dat pe loc ordin sa fie adunate toate ouale din sat pentru a fi preparata o omleta uriasa pentru ostasii sai, a doua zi dimineata. Sarbatoarea omletei gigantice a devenit, asa cum era de asteptat, traditie in Bessières. La o scara mult mai larga insa, cea mai mare omleta din lume a fost gatita Ontario, Canada, in anul 2002 si a cantarit nici mai mult, nici mai putin de 2,95 tone.

Aici, la Bistro, omletele sunt un rasfat matinal incantator, surprinzand in primul rand prin diversitatea, dar si versatilitatea lor. Pe langa baza de ou batut cu sare, pot fi adaugate o multime de ingrediente care sa sporeasca deliciul omletei, transformand-o intr-un adevarat regal al diminetilor fericite. De la diferite tipuri de branza sau cascaval, la diferite tipuri de ciuperci, rosii, ierburi, sunca sau alte feluri de carne, la iaurt, peste sau legume, omletele pot primi in compozitia lor aproape orice ne este drag inimii si mai ales papilelor gustative, permitand o mare creativitate cand vine vorba de pregatirea lor. Pentru aceasta dimineata am ales o omleta subtire cu roquefort si frunze de menta, acompaniata de rosii cherry si suc de portocale proaspat stors.

In ceea ce priveste diferitele tehnici de preparare a omletelor, aici bucatarii se intrec, dupa cum spuneam, in a veni cu propriile lor versiuni pentru ceea ce se doreste a fi omleta perfecta. Iata in continuare perspectivele a trei dintre bucatarii faimosi ai lumii asupra indragitei omlete: Jacques Pepin, Jamie Oliver, Gordon Ramsey. Sa vedem ce trucuri avem de invatat de la ei!

Zambetul diminetii: clafoutis cu piersici si levantica

Ok, poate ca nu e intotdeauna perfect. Poate ca unele lucruri ne scapa printre degete, poate ca uneori ne impiedicam, ajungem la linia de sosire prea tarziu sau pur si simplu trebuie sa o luam de la capat. Poate ca uneori ne simtim neputinciosi, neincrezatori si obositi. Dar stii ceva? Un lucru e sigur: nu suntem niciodata singuri. Chiar daca uneori sunt langa noi doar aromele. Sau cartile. Sau muzica. Sau oameni care au trait in alte timpuri, in alte lumi, dar care au facut ceva iesit din comun, ceva menit sa ne infrumuseteze viata. Cine zice ca nu sunt prieteni la fel de buni ca cei pe care ii avem pe speed dial? Cine zice ca exista un scenariu prestabilit in functie de care lucrurile trebuie sa se desfasoare conform asteptarilor noastre? Uneori, jucam dupa improvizatie. Uneori, neprevazutul aduce chiar mai mult decat am sperat: gusturi noi, descoperiri, mici minuni la care nici macar nu te-ai fi gandit. Asa ca, zambeste! Incepe o noua zi si azi sunt hotarata sa te fac sa te bucuri de ea.

Pentru toti cei care au nevoie astazi de o mica incurajare sau de un imbold pentru a redescoperi micile frumuseti ale vietii, am pregatit un mic-dejun savuros, combinand arome care indeamna la visare si desfatare, la vacanta si la sudul Frantei: clafoutis cu piersici si levantica. Si cum aceste arome incantatoare nu erau de ajuns, le-am combinat intr-un fel cu totul special, pentru a spori si mai mult bucuria inceputului de zi.

Am ales zambind cateva piersici frumoase, de culoarea primaverii, apoi le-am taiat felii, indepartand samburii. Apoi am mixat trei oua cu 150g de zahar pudra si extract de vanilia, am adaugat 250 ml de lapte, 100 ml de frisca batuta si patru linguri de faina. Cand amestecul a fost gata, am folosit tigaia non-aderenta pentru a lasa feliile de piersici sa-si elibereze razand aromele cand au fost imbratisate de miere si petalele uscate de levantica. Dansul piersicilor amestecate a fost, apoi, acoperit de amestecul care astepta sa se alature si el jocului. Am dat tigaia la cuptorul preincalzit la 180 de grade si douazeci de minute mai tarziu, mica bucurie era gata sa ne incante.

Nu a mai lipsit decat o cafea cu lapte si vanilie pentru o companie perfecta. Soarele a venit si el la intalnire. Martie se apropie si, din loc in loc, pasind sprintar, se poate simti in aer cate o boare de primavara. Stiu ca, daca privesti atent, poti gasi cel putin trei motive de bucurie. Dimineata asta are miros de lavanda. Haide, spune-mi, te-am facut deja sa zambesti?